M-am intors in Bucuresti dupa o bine-meritata vacanta in natura. Da, am vizitat pentru prima oara Delta si m-am intors cu o multime de poze, un buchet de papura, un peste si niste amintiri extraordinare. Pe scurt, daca nu ati fost niciodata in Delta, macar o data in viata trebuie sa o faceti. Pentru a ajunge in Delta veti lua vaporul din Tulcea. Exista mai multe optiuni: nava clasica de la Navrom care e mare si lenta, supraaglomerata si plina de tarani (si nu in sensul “oameni proveniti din mediul rural”). Singurul avantaj este faptul ca iti da posibilitatea sa vezi bine tot drumul de-a lungul canalului. Din pacate, partile interesante ale Deltei nu se afla pe bratele principale, ci pe canalele inguste din inima salbaticiei, unde poti patrunde doar cu salupe sau barcute. Cealalta optine este o nava rapida care costa mai mult, dar conditiile sunt mult mai bune, plus ca strabate distanta Tulcea-Sulina in doar 1 ora 1/2, spre deosebire de nava clasica, cu care faci mai bine de 4 ore.

Prima impresie pe care mi-a facut-o Sulina a fost una surprinzator de buna. Chiar mult peste asteptari. De fapt, poate pentru ca nu aveam asteptari. Faleza dinspre Dunare era curata, pavata cu pietre colorate si plina de straturi de flori de-a lungul ei. Evident, am fost impresionata de vapoarele uriase de provenienta de cele mai multe ori straina (turcesti, unguresti, etc) care acostau in port, intrucat nu mai vazusem niciodata vapoare atat de mari decat departe in larg prin apropiere de Constanta. Daca sunteti amatori de peste, acolo veti manca cele mai bune preparete din peste posibile. Eu am fost in culmea fericirii. Pe de alta parte, este totusi un orasel foarte mic. Am intalnit vechile magazine mixte, bodegile in stil comunist, supermarketul principal mic cat o alimentara de cartier, blocurile in stil comunist, farmaciile inchise tot weekendul si singurul bancomat plasat pe zidul unei case cu curte. In piata am dat chiar de un magar libertin care plecase la plimbare din curtea stapanilor si se plimba in voie pe strazi. Interesant asa pentru cateva zile; e ca si cum ai ateriza dintr-o data intr-o alta epoca dintr-un alt colt al tarii. Totusi, dupa o saptamana deja mi se facuse dor de civilizatie.

Citisem despre plaja de la Sulina ca se afla la 20 de minute de plimbare din centru. Asa ca am plecat pe jos. Am intalnit in drum vacute si cai care se plimbau liberi si nestingheriti, inclusiv pe strada. Nu mai vazusem in viata mea asa ceva . A fost dragut un timp cat am admirat peisajul cu balti si animale, dupa care am obosit. Sincer, mi s-a parut un drum mai lung de 20 de minute si nu prea il recomand decat poate o singura data pentru a admira imprejurimile. Exista microbuze care circula des din oras pana la plaja si invers, asa ca nu are sens sa-ti rupi picioarele degeaba. Plaja are un nisip incredibil de fin, dar nefiind amenajata, are si destule cioturi de scoici in care te poti taia in talpa. Intrarea in apa e lina, iar fundul marii fin si lipsit de orice urma de pietre. In plus, poti admira des stoluri de pelicani, randunele de mare sau pescarusi survoland pe deasupra capului. De departe cea mai frumoasa plaja din Romania. Daca nu ar fi atat de complicat de ajuns la ea as merge mai des.

Dar nu se poate sa mergi in Delta si sa nu pleci in excursii pe canale. Eu am inceput cu Canalul Cardon. Stuf inalt de o parte si de alta, dupa care au inceput sa apara nuferi galbeni. In scurt timp am fost inconjurata de sute de nuferi, galbeni si albi, de o frumusete greu de descris. Pe intreg canalul se intindeau de ambele parti plauri si nuferi. Pentru cine nu stie, plaurii sunt niste insule plutitoare formate dintr-un amestec de radacini, ierburi, stuf, resturi organice si sol care sub presiunea valurilor produse de barcile cu motor se pot dizloca si pluti pe apa, ajungand chiar sa infunde unele canale, facand imposibila navigatia.

(Click pe poze pentru marire)

In stuf stateau ascunse egretele , ratele salbatice si cormoranii, care la orice zgomot cat de mic se speriau si-si luau zborul. Nu a fost deloc usor sa fac poze.

De asemenea, libelulele colorate zburat cu o repeziciune incredibila, insa erau atat de multe incat m-am incapatanat sa prind macar un cadru cu ele.

Pe nuferi stateau la soare broscutele, la fel de sperioase din pacate. In general a fost foarte greu sa ne apropiem de pasari si la fel de greu sa pozam libelule sau broaste. Dar pana la urma am reusit.

Apoi am vizitat Padurea Letea. Ceea ce nu stiam despre ea este ca in urma cu 800 de ani, ea a fost acoperita de apele marii, iar acum pastreaza o vegetatie complet atipica – de tip subtropical. Intr-adevar, o portiune destul de mare din ea este formata din dune de nisip foarte inalte, arbori cu liane ierburi specifice desertului.

Ce mai puteti intalni acolo sunt cai salbatici. Eu care sunt o mare iubitoare de cai am fost foarte bucuroasa sa-i vad atat de aproape.

De asemenea, padurea adaposteste un stejar batran de aproximativ 500 de ani. Este atat de gros incat nici 7 barbati nu-l pot cuprinde cu bratele.

Am continuat excursia pe canalul ce da in Golful Musura, unde stau coloniile de pelicani. De altfel, ce imi doream sa vad cel mai mult in Delta erau chiar pelicanii si pot spune ca am avut ocazia sa vad mai multi decat m-as fi imaginat si chiar de aproape. Culmea, pelicanii mi s-au parut cei mai putin speriosi.

Golful Musura era acoperit de niste flori galbene si plante asemanatoare nuferilor ce pluteau la suprafata apei (nu as sti sa va spun exact ce erau) astfel ca alcatuiau un covor imens  verde cu galben. Absolut superb! Iar aceste plante acvatice formau din loc in loc mici insulite pe care randunelele de mare isi faceau cuiburi. Am trecut pe langa zeci de astfel de cuiburi, iar datorita faptului ca din oua tocmai iesisera puisori, parintii nu-si paraseau cuiburile si incercau sa le apere de invadatori (adica noi) tipand amenintator si dand frenetic din aripi.

In final am vizitat farul vechi, mi-am luat un suvenir de papura si ne-am intors pe canalul Sulina. Per total o excursie de vis. A meritat din plin deplasarea. Si acum m-am intors la civilizatie si mi-am reluat viata de zi cu zi departe de salbaticia aia minunata. As vrea sa ma reintorc, dar drumul extrem de incomod cu autocarul pana la Sulina imi taie semnificativ elanul.

Nu am fost eu mare fana Star Wars pana de curand, dar trebuie sa recunosc ca au crescut foarte mult in ochii mei in ultimul timp. Ba chiar am ajuns fana a lui Yoda . Poate eram eu prea mica atunci cand apareau primele serii pentru a intelege ce si cum. Tot ce vedeam erau niste absurditati de SF-uri. Booooriiiiing. Si totusi, abia acum inteleg profunzimea replicilor, multe dintre ele in buna armonie cu anumite concepte din filosofia budista (desi nu numai).

“Yoda: Fear is the path to the dark side. Fear leads to anger. Anger leads to hate. Hate leads to suffering. I sense much fear in you.”

Yoda are perfecta dreptate. Teama sta la originea tuturor sentimentelor negative ce pot fi exprimate ca rautate. Adesea teama de a pierde ceva de care suntem atasati actioneaza tocmai pe post de catalizator, declansand o serie de evenimente nefericite in urma carora pierdem exact acel ceva pe care ne era teama sa-l pierdem. Originea temerii sta, deci, in atasament. El creeaza frustrari si, odata cu acestea, nervozitate, inraire. Pierderea obiectului atasamentului raneste profund, atat de profund incat persoana ranita se manifesta printr-o ura profunda fata de asa-zisii “vinovati” fata de pierderea suferita. Ei trebuie pedepsiti, astfel ca isi varsa intreaga manie asupra lor. Sentimentul de ura, odata ce pune stapanire pe sine, provoaca cea mai adanca suferinta. Si totul a pornit de la atasament, urmat de teama. Iata cum ajungem la primul adevar nobil din filosofia budista, care spune ca atasamentul este insasi originea suferintei.

Citeam chiar astazi pe un blog un indemn foarte sanatos spre compasiune ca raspuns la rautatile celor din jur, pe care il impartasesc si eu la randul meu. Ei nu trebuie dispretuiti pentru ura sau mania lor, ci priviti cu compasiune, pentru ca rautatea lor nu este decat o masca urata sub care zace suferinta si teama de a privi si accepta adevarul din fata. Un om bun nu-l loveste pe cel cazut, ci ii intinde o mana. Un om echilibrat si linistit pe interior nu se agata de nimic, pentru ca stie ca totul este efemer. De asemenea, nu se complace in minciuni fata de propria persoana, nu poarta ochelari de cal in speranta ca adevarul adesea crud ar putea fi mascat sau ar disparea in totalitate. Astfel ca lipsa atasamentelor nocive si, implicit, a temerilor, le aduce pace in suflet si fericire. Ei sunt buni fiindca nu le e teama.

“Oamenii, leii, vulturii si prepelitele, cerbii lopatari, gastele, paianjenii, pestii tacuti, care traiesc in ape, stelele de mare si cei pe care nu-i poti vedea cu ochiul liber – intr-un cuvant, toate fiintele, toate-toate, si-au incheiat cercul trist al vietii si s-au stins… Deja, de mii de secole, pamantul nu mai gazduieste nicio suflare, iar luna asta necajita isi aprinde felinarul in zadar. Pe lunca nu se mai inalta cu tipete cocostarcii si nici nu se mai aud carabusii de mai in dumbravile de tei. Frig, frig, frig. Pustiu, pustiu, pustiu. Cumplit, cumplit, cumplit.

Corpurile celor vii s-au facut mai intaii cenusa, apoi materia cea vesnica le-a transformat in pietre, apa, nori, iar sufletele lor toate s-au comprimat intr-unul singur – sufletul unic al lumii – eu sunt… eu… In mine s-au intrupat si sufletul lui Alexandru cel Mare, si cel al lui Cezar. si al lui shakespeare, si al lui Napoleon, si al ulimei lipitori. In mine s-au contopit constiinte de oameni cu instincte de animale, si eu imi amintesc totul-totul, si fiecare viata o retraiesc in mine iar si iar.”

(Cehov)

Citind “Turnul de abanos” de John Fowles mi-am amintit de un seminar de sociologie din vremea facultatii, la care am avut o discutie foarte interesanta despre stirile de la ora 5. Le stim cu totii, le detestam cu totii si le evitam destul de multi dintre noi. Totusi stirile de la ora 5 par eterne. Dintr-un anume motiv, cineva le priveste, astfel ca au suficienta audienta incat sa supravietuiasca de atatia ani. La vremea respectiva m-as fi asteptat ca ele sa dispara in timp, pentru ca sunt absolut ingrozitoare, terifiante, socante si singura audienta pe care o au se datoreaza serialului “Tanar si nelinistit” de dinainte la care se uita multi batrani care probabil uita televizorul deschis sau adorm. Nu imi imaginam ca cineva chiar poate sa le priveasca.

Si totusi, ele nu numai ca sunt privite, dar chiar cu interes. Explicatia sta in nevoia noastra umana primordiala, cea de siguranta, viata si integritate fizica. Concret, privind acele atrocitati, ne bucuram ca suntem intregi, sanatosi, in viata si cu o familie normala la cap. Ne bucuram ca nu ne e teama sa ne cioparteasca cineva capul cu toporul in timp de dormim sau sa ne violeze copiii. Ne bucuram ca avem liniste si ne apreciem mai mult viata. Extrapoland, tragediile si calamitatile pe care le vedem/auzim la stiri au exact acelasi efect de “ce bine ca nu ni s-a intamplat noua”.

In sprijinul acestei teorii vine si Fowles: “Cu numai o luna inainte sa aiba loc intamplarea extrem de nefericita care constituie subiectul povestirii mele, am argumentat foarte ironic ceva de genul acesta unui tanar de la BBC. Cam lipsit de umor, el fusese tulburat de declaratia mea cinica, conform careia, cu cat o stire e mai groaznica, cu atat e mai linistitoare pentru cel care o primeste, intrucat evenimentul care s-a petrecut in alta parte dovedeste ca el nu s-a petrecut, nu se petrece si, prin urmare, nici nu se va petrece aici. Nu e nevoie sa mai spun ca a trebuit sa cedez si sa recunosc ca, pentru noi, cei care consideram tragedia un privilegiu al altora, modernul Pangloss dinauntrul fiecaruia din noi este o creatura extrem de marsava si complet antisociala.”

Adevarat sau fals? Spuneti sincer, care e prima reactie cand priviti la TV cum Siretul spala sate intregi, casele oamenilor si munca lor de-o viata? “Ce bine ca nu-s acolo”. “Ce bine ca sunt la adapost”. Si apoi ne e mila, empatizam, ba chiar ne fortam sa ne sensibilizam in fata suferintei acel oameni, pentru ca daca nu am face-o ar insemna ca suntem lipsiti de umanitate, fara suflet. Pastram secreta acea liniste sufleteasca pe care tragedia lor ne-o provoaca, la fel cum pastrezi ferecata o amintire de care ti-e rusine.

“Cause I need to watch things die, from a distance.
Vicariously, I live while the whole world dies.
You all need it too don’t lie.”

Click play.

1. Zi-mi ceva despre tine. Gen cum te cheama, cati ani ai?

Ma cheama Camelia si Ioana si am 26 de ani.

2. Ai porecle? Care?

Rata

3. O melodie trista, una perfecta şi 3 care îti plac muuult

Deci, intai una trista.  Din punctul meu de vedere nu exista melodie mai trista si in acelasi timp mai frumoasa ca asta. The cry of mankind.

Apoi una perfecta. Pe bune? Exista piese perfecte? Eu n-am intalnit , dar fie, daca e sa aleg ceva cat mai apropiat de perfectiune, atunci trebuie sa fie David Gilmour.

Si in sfarsit, 3 piese care imi plac mult. Grea alegere, mult prea grea ca sa ma stresez, asa ca le aleg pe primele 3 la care ma pot gandi .

4. Ai animal de casa? Care?

Nu prea il consider “al meu”, dat fiind faptul ca nu prea ne bagam in seama reciproc, dar fie, sa zicem ca exista un papagal albastru in casa .

5. Daca ai avea un serial TV cum s-ar numi?

Extraterestrii sunt printre noi

6. Primul citat care iti vine în minte. Nu trisa, fara Google!

Some people never go crazy. What truly horrible lives they must live… (Charles Bukowski)

7. Desenul animat preferat din copilarie.

Saylor Moon, indiscutabil.

8. Iti place înghetata?

Daca e buna, da. De preferat de ciocolata.

9. Ce alt nume ti-ar placea sa ai, daca ai putea avea altul?

Hmm… Tania. Intotdeauna mi-a placut numele asta.

10. Zi-mi un banc!

Ok. Un barbat deschide stand in genunchi usa cabinetului unui psihiatru. Intra in cabinet, poftit de psihiatru, tot mergand in genunchi pe langa perete. Psihiatrul exclama: Vaai, dar cine a venit astazi la noi? O pisicuta? Barbatul fuge in celalalt colt al camerei, tot in genunchi, tinand un cabu in gura. Psihiatrul: nu? Atunci… un catelus? Barbatul fuge in genunchi cu acelasi cablu intre dinti catre urmatorul colt al cabinetului. Psihiatrul: Nu? Atunci… un catelus?… O broscuta? Barbatul scoate exasperat cablul din gura si-i raspunde psihiatrului: nene, dar ma lasi sa-ti trag internetul, sau nu?