Pisica mea a împlinit astăzi un an, drept pentru care îi dedic acestă postare.

A fost an frumos, în care am văzut-o crescând extraordinar de mult, de la un ghemotoc de blană cât palma, cu ochișori albaștri și pufuleț zburlit, rostogolindu-se prin pat împreună cu frații ei, jucându-se frenetic cu bețe de pene, mingi, șobolani, șerpi de jucărie, sârme, pungi si bile de staniol și câte și mai câte… până la o ditamai pisicuța plușată ca o jucărie.

Mi-a ținut companie în timp ce învățam și mi-a fost cel mai bun sprijin când mă întorceam zilnic de la curs debusolată și obosită și mă întâmpina caldă, moale și iubitoare. Într-adevăr, după ce am avut-o aproape un an lângă mine pot spune că mămica ei crescătoare a avut mare dreptate când mi-a spus că îmi va schimba viața. Mi-a schimbat-o și nu va mai fi niciodata la fel. Acest mic suflețel blănos a devenit foarte repede un adevărat membru al familiei și mi-e ca un copil.

Sper să avem mulți ani de alint pisicesc împreună, să fie sănătoasă și voioasă.

Astăzi e ziua ei, așa că i-am pregătit un tort special pentru pisici din delicatesele ei preferate: ton cu dorada, inimioare de somon și pastă de maț. Pentru că merită .

“We are tied to the ocean. And when we go back to the sea, whether it is to sail or to watch – we are going back from whence we came.”

(John F. Kennedy)

Mi s-a făcut dor de mare, dar cum nu-mi placce de fel să o vizitez de 1 mai “cu toata turma”, mi-am ales un alt moment în stilul caracteristic . Nici nu mi-am dat seama, dar am fost pentru a doua oară în viață la Constanța în aprilie.

Nu știu cum se face, dar marea e locul unde toate întrebările dispar înghițite de valuri. Nici măcar nu mai e nevoie de vreun răspuns. De fapt, știu de ce, dar n-am să vă spun…

Ceea ce pot să vă spun e că am intrat pentru prima dată în celebrul Cazino (până acum nici nu am știut măcar că este deschis publicului) și mi-a părut tare rău să văd așa o clădire superbă într-o asemenea stare de degradare. Pe de altă parte, mi-a părut bine că am ocazia să intru într-un loc care păstrează atât de viu aerul de altă dată; dacă închizi ochii (și faci abstracție de mirosul de “porumbei”) te poți simți ca în urmă cu câteva zeci de ani; aproape că poți auzi și muzica. Ce-i drept, eu de multe ori mă simt ca aparținând de o altă epocă, așa că ma simt ca acasă în tot felul de locuri uitate în paragină.

În altă ordine de idei, Kennedy zice bine, marea e un fel de “întoarcere la origini”.

Dau târcoale deja de mult timp provocării lansate cu câteva luni în urmă de o cititoare, anume să scriu despre meditație din propria experiență. Teoretic, nimic dificil în asta. Practic, foarte dificil, pentru ca 99% dintre cei care vor citi acest post sunt creștini/ islamici/ atei/ agnostici/ orice altceva, numai de religie dharmică nu. Este foarte complicat să explici experiența unei meditații unor persoane care cred în existența sufletului, a unei vieți de apoi (altfel decât prin reîncarnare) și care nu sunt familiarizați cu conceptul de vacuitate – esențial în meditație. Totuși, am să încerc să explic pe înțelesul tuturor ce presupune meditația și care sunt beneficiile ei.

Primul meu contact cu meditația a avut loc în perioada facultății, pe când eram într-o vacanță la Cluj. Văzând pe stâlpi în oraș niște afișe cu ceva maestru yoghin care ține lecții de meditație gratis, am decis, împreună cu o prietenă, să mergem și noi să vedem despre ce e vorba. Probabil plecasem cu așteptări nerealiste, pentru că nici una dintre noi nu a reușit să mediteze. Ba chiar am plecat de acolo cu dureri de spate, burtă, plictisite de moarte și cârcotind despre șosetele și sandalele dubioase ale ‘maestrului’. În orice caz, nici vorbă de calm și liniște interioară.

Aș spune că, mai degrabă cel de-al doilea contact cu meditația mi-a trezit cât de cât interesul. Eram la Sighișoara, în excursie împreună cu niște prieteni, iar pe mine mă durea un genunchi de abia mai puteam să calc pe el. Văzându-mă atât de chinuită, încercând cu greu să urc niște amărâte de trepte, s-au apropiat de mine două tipe simpatice, care s-au oferit să ma ajute să scap de agonie, explicându-mi ceva despre nu stiu ce chakră blocată din nu știu ce motive (nu am înțeles nimic, dar la halul în care mă durea, aș fi acceptat orice). Zis și făcut. M-am așezat comod pe un bolovan imens, iar fetele îmi explicau cum să respir si la ce să ma gândesc. La final mi-au masat un minut genunchiul, et voila, nici urmă de durere. Nu am înțeles eu la vremea respectivă ce anume se întâmplase, dar clar observasem similitudinea cu anterioara ședință de meditație care fusese un fiasco absolut. În continuare ma durea spatele de la poziția incomodă, dar totuși îmi trecuse durerea. Merita luată în considerare această practică ciudată.

După câțiva ani de ‘documentare’ și încercări, am reușit, în asfârșit, să și meditez. În timp, durerea de spate a dispărut (mai reapare doar dacă nu practic mult timp), am înțeles și ce era cu acele chakre și cât de benefică este meditația, atât din punct de vedere phisic, cât și fizic.

În primul rând, trebuie explicat puțin ce înseamnă meditația. Pentru că în buddhism omul ca ființă are doar corp și minte, nu și suflet, meditația este modalitatea prin care omul poate pătrunde, prin detașare, concentrare și tehnici de respirație, dincolo de gândurile pe care le produce mintea, creierul, adică în vid. Acesta este conceptul de vacuitate, care reprezintă starea primordială a energiei universale. Practic, vacuitatea presupune armonia perfectă cu întreaga energie a universului, sau bine-cunoscuta Nirvana. Odată ce prin meditație ai reușit să pătrunzi în vacuitate și să îți menții această stare, ai atins iluminarea, iar iluminarea este calea de a stopa ciclul reîncarnărilor karmice – samsara (practic budha înseamnă “cel iluminat”, nu un corespondent al lui Isus sau persoana care a fost Gautama). De fapt, Nirvana este încetarea samsarei, eliberarea de povara karmei și armonizarea energiei.

În principal, există două tipuri de meditație: cea care are ca scop creșterea capacității de concentrare, dezvoltarea memoriei și obținerea unei stări generale de echilibru, și meditația analitică, cea care presupune reflecție asupra sinelui, vieții sau a unor chestiuni punctuale, fiind foarte eficientă în clarificarea lor. Pentru cei care nu cred în religiile și filosofiile orientale, poate fi un simplu mijloc de a scăpa de stres, de a-și rezolva problemele cu care se confruntă, de a-și clarifica anumite dileme sau pur și simplu de a păstra o minte echilibrată (ar fi de menționat aici că echilibrul presupune lipsa oricăror emoții extreme, iar bucuria excesivă, deși majoritatea oamenilor și-o doresc, reprezintă tot o emoție extremă, care se va echilibra singură printr-una proporțional de negativă, deoarece creierul are tendința să încerce să repare orice ‘deviație’). Pentru asta este de ajuns să accepți măcar detașarea de gânduri, dacă nu pătrunderea în vacuitate, și să practici regulat, macar 20 de minute pe ședință, și ori de câte ori îți simți starea interioară perturbată (de griji, stres, tristețe, nervi, etc., chiar depresie).

În afară de faptul că meditația este foarte benefică pentru a obține o stare de liniște și pace interioară (că tot sunt Paștile și toata lumea o urează în stânga și-n dreapta), prin meditație și sănătatea poate fi semnificativ îmbunătățită. Iată de ce: corpul uman conține 7 centri energetici (chakre) ce controlează fluxul de energie care circulă prin organism. Printr-o respirație corectă, acest flux energetic este reglat. Bolile de care suferim reprezintă, de fapt, dezechilibre sau blocaje în circulația energiei, astfel că meditația poate ameliora sau chiar vindeca aceste boli prin reechilibrare energetică. Un articol foarte interesant și cuprinzător despre chakre puteți citi aici.

 Pentru mine, dincolo de toate beneficiile deja amintite, poate cel mai mare bun câștigat prin meditație a fost schimbarea percepției asupra lucrurilor. Dincolo de gânduri se află “fața reală a lumii”, abia după experiența meditației poți înțelege ce se îmtâmplă de fapt cu tine, cu cei din jur, în lume, iar asta te ajută să ai mai multă compasiune față de ceilalți, să-i judeci mai puțin.

“Vai ce fotografie frumoasă, ai un aparat foarte performant”!

Imi este dat să aud această frază foarte des și începe să mă râcâie ușor pe creier, motiv pentru care am decis să vorbesc despre asta. De ce atunci cand omul vede o fotografie frumoasă tot ce poate să spună este ca a fost făcută cu un aparat ultra-performant? Până la urmă cine face fotografia, aparatul sau fotograful?

Evident, amândoi, nu s-ar putea unul fără celălalt, dar din proprie experiență pot afirma că raportul de merit între aparat și fotograf în realizarea unei fotografii reușite este undeva la 10/90% în favoarea fotografului. Da, o “sticlă” bună face o diferență (de fapt, nu aparatul în sine, ci optica – obiectivul) la capitolul calitatea imaginii, ar fi nedrept să neg asta, dar nu face  o fotografie să fie bună. Poate vine ca un șoc pentru unii, dar un DSLR face fotografii la fel de proaste ca o compactă cât de cât bună, dacă posesorul/utilizatorul său nu este fotograf. Ba chiar mai proaste, pentru ca un DSLR presupune să fii în stare să și folosești acele setari.

Din păcate asta este și probabil va fi mereu o etichetă aplicată fotografilor. Faci o fotografie reușită, automat “ai aparat bun”. Aparul preia tot creditul pentru ceea ce ai creat, iar tu te poți oricând “pensiona” și dărui minunata “jucărie” oricui dorește să se creadă peste noapte un bun fotograf.

O fotografie bună îți transmite ceea ce fotograful a simțit că merită să îți arate și ție. Iar pentru a transmite o stare, un sentiment, un concept, o expresie, este nevoie de viziune și talent. Oricine îți poate  spune ce îi place la un peisaj, spre exemplu, dar puțini vor putea să ți-l reproducă prin lumină, din unghiurile potrivite, exact așa, astfel încât atunci când îl privești să simți exact același lucru și să-ți reamintești exact ce ți-a placut la el, de ce ai vrut să-l imortalizezi.

Prea puțini înțeleg că un apart nu te face, automat, fotograf. Ca și pictura, literatura, arhitectura etc., fotografia este o artă și nu toți ne naștem Ansel Adams. Chiar dacă partea tehnică se poate învăța în timp, compoziția se mai poate rafina, trebuie să te naști cu talent de fotograf și să depui efortul necesar pentru a-l cizela. Dar ești artist sau nu ești. Nu înveți să fii. Nimeni nu învață să aibă viziune. Pur și simplu o are sau nu o are.

Oricât mi-ar plăcea să pot spune că ultimele 6 luni din viața mea au fost doar simple zile, fără nici o importanță într-un lung șir ce marchează o viață, trebuie să recunosc că ele nu au fost nici pe departe niște zile oarecare, ci poate cele mai grele luni din viața mea. Până la urmă, vorbim doar de câteva luni, nu ani sau zeci de ani, dar, cu toate astea, în doar 6 luni am reușit să mă îndepărtez de tot ceea ce sunt ca persoană, să nu mai fac nimic din ceea ce-mi place să fac (cu excepția a vreo două desene mâzgălite de plictiseală în cursuri la care mă chinuiam din greu să nu adorm), să nu-mi mai văd/ aud aproape deloc prietenii și familia și să mă neglijez în totalitate. Dacă ar exista premii pentru “cum să te distrugi în 6 luni”, probabil aș lua fără probleme potul cel mare.

Din fericire, eu uit greu și mă schimb chiar și mai greu, iar în prag de calamitate am grijă să îndes într-un geamantan, în disperare de cauză, tot ceea ce vreau cu orice preț să păstrez. Așa se face că acum, după 6 luni departe de mine, desfac, răsuflând ușurată, vechiul și atât de dragul geamantan, uzat și tocit de cât l-am târât după mine pe cărări prăfuite, și mă bucur că încă nu e totul pierdut, că am reușit să trec cu bine prin toată această aparent nesfârșită călătorie. În ciuda tuturor dezastrelor, încă mai am la ce să mă întorc. Dar nu este deloc ușor să scoți lucrușor după lucrușor, privind în față tot ceea ce ai lăsat de-o parte atâta timp, tot ce-ți doreai zi de zi să fii/ faci dar nu ai putut.

Prima zi este cea mai dificilă. Dornică să revin cât mai repede la normal, m-am aventurat în mijlocul orașului pe care candva îl iubeam și de care mă legau atâtea amintiri. Dar orașul, ostil și plin de resentimente, pentru că l-am părăsit atâta timp, și-a continuat viața fără mine, nu mă mai recunoaștea și nu-i păsa că eu sunt atât de dornică să-l revăd. Locurile atât de încărcate de amintire  pentru mine reau acum reci și îndepărtate. Și din păcate nu e orașul singurul care s-a îndepărtat. Am făcut-o și eu, fără să vreau; era inevitabil. Se pare că e nevoie mai mult decât de o simplă apariție pentru a recupera timpul pierdut. Întristată, dar nu descurajată, am continuat…

Încercam să-mi amintesc ce obișnuiam să fac înainte… Am intrat într-o librărie, în căutare de cărți. M-am întristat din nou, văzând atâtea coperți aliniate pe zeci de rafturi, unele peste altele, în condițiile în care eu nu am mai citit de… ca să vezi, 6 luni… Și când te gândești că mai demult o lună în care citeam patru cărți era una proastă. Dar nu-i nimic, e momentul să fac primul pas și să cumpăr. În două săptămâni de concediu sigur mai spăl din rușine (sper eu). Și pentru că tot eram acolo, de ce nu și un stilou nou nouț și frumos, care să mearga cu nou nouța agendă, în care să consemnez nou nouțul început.

Dacă în prima zi m-am rezumat la a cumpăra și la a încerca să-mi amintesc ce obișnuiam să fac, a doua zi nu m-am mai putut eschiva de la realitatea implacabilă de acasă – adică jegul de care nu am avut timp să mă ocup cine știe de când. A durat “doar” 12 ore să repar asta, dar acum totul sclipește de curățenie, pisica nu mai are arme albe pe post de gheare, iar bonsaii nu mai arată ca niște boscheți. E un moment bun să trec la următoarea problemă pe ordinea de zi: cosmetica. Sylvia Plath spunea că aproape nici o problemă nu poate scăpa nerezolvată dacă faci o baie. Merită încercat, nu? În trecut funcționa de fiecare dată.

Și a funcționat. De bine de rău, am ieșit de acolo cu o listă interminabilă de soluții pentru fiecare din problemele restante de 6 luni. E nevoie chiar de un carnețel în care să le notez, pentru că memoria nu mă mai ajută. Am reușit să-mi uit până și codul pin de la card. Deci da, este nevoie de multă voință, perseverență și răbdare, pentru că am neglijat multe, dar nimic nu e imposibil. Voi redeveni “eu” cât de curând, dacă nu am făcut-o deja. Iar prietenii mă vor ierta pentru lipsa de interes afișată în ultima jumătate de an, pentru că dacă n-ar fi așa drăguți, nu mi-ar fi prieteni.

Parcă nu îmi vine să cred că, în sfârșit am timp! Astfel că, în perioada următoare am trecut în agenda mentală: recuperat la capitolul relație, citit, fotografie, vorbit/ întâlnit cu oamenii dragi, ieșit în oraș, plimbări, cumpărături, scris pe blog (da, știu că am și aici câteva restanțe, nu le-am uitat), cosmetizări, vizită la stilist, ordine în șifonier, savurat mâncare ce nu provine din pungi, vizite la medici, yoga, meditație, vizionat filme și seriale și mult muuult somn. Dacă am uitat ceva, îmi voi aminti în curând.

Care ar fi morala poveștii? Greu de spus. În continuare cred că nu e bine să te împotrivești schimbării. Chiar și din astea 6 luni cumplite (pentru că nu le pot numi altfel), am avut multe de învățat, am cunoscut oameni interesanți care m-au învățat multe, astfel că nu pot spune că a fost o experiență inutilă. Ar fi greșit să spun că regret. Întotdeuna, dar absolut întotdeauna, ceea ce se întâmplă are o menire. Ceva trebuie schimbat și va fi spre mai bine. Totuși, e indicat să faci distincția între ceea ce ai nevoie să schimbi și ce trebuie să păstrezi, pentru că asta te definește, asta ești și prin asta te recunoști ca individualitate. Când ajungi să detești felul în care împrejurările te obligă să te schimbi, cred că e timpul să-ți pregătești acel geamantan. Acum pot spune că mă bucur extraordinar de mult să mă reîntâlnesc, ca pe un vechi prieten bun pe care nu l-am mai văzut de… 6 luni!

Ftografia e mai mult decât sugestivă. (foto: Valse des ombres)