Nu mi-a placut niciodata ploaia pana cand nu m-am udat pana la piele si nu mi-am scos sandalele in mijlocul strazii si n-am alergat in picioarele goale peste pietrele reci si taioase. Privirile uimite ale trecatorilor nu contau, nici sangele picurand pe asfaltul murdar, nici rimelul care mi se scurgea pe fata facandu-ma sa arat ca o pictura abstracta… sunt doar eu, si sangele de pe asfalt sunt tot eu, si fata manjita de rimel sunt tot eu… si nu e nimic deasupra. doar picaturile de ploaie si eu… Clovnii grabiti se-asund de ploaie prin beciuri, iar daca au mai ramas cativa pe strada, ploaia o sa le topesca mastile de carton.

Ce se intampla cand negam ceea ce simtim, indiferent despre ce sentiment este vorba? Si de ce ne tot imaginam ca daca le ignoram, sau negam, si ne convingem singuri ca ceea ce simtim este de fapt altceva, vom putea sa le tranformam ca prin minune in altceva in mod natural? Si care e diferenta intre a te lasa controlat de emotii si a lucra cu ele constructiv?

Sa zicem ca te trezesti intr-o dimineata cu o stare de anxietate si teama (e doar un exemplu aleatoriu de sentiment). Primul impuls ar fi ca, atunci cand un sentiment iti ameninta imaginea despre sine, sa doresti sa-l indepartezi. Rapid. Si atunci in negi. “Nu, cum sa ma simt eu asa? Doar n-am nici un motiv. Ar insemna ca sunt nebun.” Problema e ca, atunci cand iti judeci negativ teama si o respingi, ea incremeneste, iar tu devii prizonierul unor scenarii sumbre si depresive pe care chiar tu le creezi. Si cu cat te gandesti mai mult la ele, cu atat un cerc vicios incepe sa genereze emotii si mai intense care dau nastere unor scenarii si mai ingrozitoare. Rezultatul: depresie si disperare.

Reactia impotriva sentimentelor e mult mai periculoasa decat sentimentul initial in sine, si asta pentru ca ne intoarce impotriva naturii noastre firesti, dand nastere unei neclaritati a perceptiilor noastre. Confuzia asta ne poate determina sa initiem tot felul de actiuni pe care ulterior le regretam si ne gandim “what the hell was i thinking?!” sau sa spunem cuvinte care nu ne caracterizeaza, pentru ca pe urma sa ne intrebam ce s-a intamplat cu noi de am actionat in felul acela.

Din proprie experienta am aflat ca pentru a depasi emotiile, primul pas este sa o simti, sa o accepti asa cum e, fara sa o judeci ca fiind buna sau rea. Trebuie sa invatam sa ne deschidem direct fata de energia emotiilor, sa devenim una cu ea. Daca mergem direct in centrul unui sentiment, oricat de apasator, acolo nu e nimic, decat receptivitate completa.

“I must not fear.
Fear is the mind-killer.
Fear is the little-death that brings total obliteration.
I will face my fear.
I will permit it to pass over me and through me.
And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path.
Where the fear has gone there will be nothing.
Only I will remain.” (Frank Herbert)

Picture by ME.