Ce se intampla cand negam ceea ce simtim, indiferent despre ce sentiment este vorba? Si de ce ne tot imaginam ca daca le ignoram, sau negam, si ne convingem singuri ca ceea ce simtim este de fapt altceva, vom putea sa le tranformam ca prin minune in altceva in mod natural? Si care e diferenta intre a te lasa controlat de emotii si a lucra cu ele constructiv?

Sa zicem ca te trezesti intr-o dimineata cu o stare de anxietate si teama (e doar un exemplu aleatoriu de sentiment). Primul impuls ar fi ca, atunci cand un sentiment iti ameninta imaginea despre sine, sa doresti sa-l indepartezi. Rapid. Si atunci in negi. “Nu, cum sa ma simt eu asa? Doar n-am nici un motiv. Ar insemna ca sunt nebun.” Problema e ca, atunci cand iti judeci negativ teama si o respingi, ea incremeneste, iar tu devii prizonierul unor scenarii sumbre si depresive pe care chiar tu le creezi. Si cu cat te gandesti mai mult la ele, cu atat un cerc vicios incepe sa genereze emotii si mai intense care dau nastere unor scenarii si mai ingrozitoare. Rezultatul: depresie si disperare.

Reactia impotriva sentimentelor e mult mai periculoasa decat sentimentul initial in sine, si asta pentru ca ne intoarce impotriva naturii noastre firesti, dand nastere unei neclaritati a perceptiilor noastre. Confuzia asta ne poate determina sa initiem tot felul de actiuni pe care ulterior le regretam si ne gandim “what the hell was i thinking?!” sau sa spunem cuvinte care nu ne caracterizeaza, pentru ca pe urma sa ne intrebam ce s-a intamplat cu noi de am actionat in felul acela.

Din proprie experienta am aflat ca pentru a depasi emotiile, primul pas este sa o simti, sa o accepti asa cum e, fara sa o judeci ca fiind buna sau rea. Trebuie sa invatam sa ne deschidem direct fata de energia emotiilor, sa devenim una cu ea. Daca mergem direct in centrul unui sentiment, oricat de apasator, acolo nu e nimic, decat receptivitate completa.

“I must not fear.
Fear is the mind-killer.
Fear is the little-death that brings total obliteration.
I will face my fear.
I will permit it to pass over me and through me.
And when it has gone past I will turn the inner eye to see its path.
Where the fear has gone there will be nothing.
Only I will remain.” (Frank Herbert)

Picture by ME.

E intre ghilimele pentru ca mai rar ma va auzi pe mine cineva rostind aceasta expresie, dealtfel foarte des folosita. De ce? Pentru ca nu exista timp, nici trecut, nici viitor. Decat prezent, nimic altceva decat prezent. Clipa prezenta, din nou si din nou, la nesfarsit; se naste numai pentru a le atrage pe urmatoarele. Decorurile se schimba, zilele se adauga zilelor fara nici un rost, o insumare interminabila si monotona. Dar este singura pe care o avem. “Trecutul” e doar clipa moarta, iar pana la “viitor” trebuie ca cea prezenta sa moara la randul ei.

Poate acel “carpe diem”, deja devenit cliseu ar trebui luat mai mult in seama. Pun pariu ca majoritatea se gandesc la asta ca sinonim pentru “inconstient”… Pacat… Ne plangem atata ca nu avem timp, dar oare nu e utopic sa ne dorim ceva inexistent, in loc sa incercam sa ne traim clipa (nu sa existam in ea, asta e iminent, ci sa fim prezenti in ea)? “Viitorul” nu se poate construi decat din “prezenturi”.

Si nu, oricat v-ati plange ca nu e timp, tot nu va fi mai mult

Poza apartine lui Christchild – End of Time

Mi-am amintit recent de un film de animatie pe care l-am vazut cand eram mica. E vorba de “Alice in Tara Minunilor”. La vremea respectiva pot sa spun ca nu am inteles mai nimic din actiunea respectivului film si chiar mi-a dispalcut teribil din cauza personajelor antipatice si a evenimentelor din ce in ce mai absurde care se petreceau, fiind poate prea mica pentru a constientiza complexitatea povestii.

Si totusi, acum ca am mai crescut (imi place mie sa cred) putin, mi se pare genial! O fetita plictisita de teme care se lasa purtata de imaginatie, intr-o lume ciudata, unde totul este posibil. Cred ca fiecare din noi ne lasam uneori purtati de ganduri, care mai de care mai marete, absurde, imposibile si de neconceput pentru o minte adulta, ne transpunem intr-un loc imaginar minunat, dupa care ne dam cateva palme mai mult sau mai putin imaginare si revenim la realitate. Si totusi, propriile perceptii si filtre prin care trecem tot ce ne inconjoara, inclusiv modul in care gandim sau relationam cu cine si ce ne inconjoara determina intr-o masura uriasa realitatea fiecaruia.

Ce am invatat eu in 24 de ani si incerc sa aplic (uneori eficient, alteori cu mai putin succes)? Viata trebuie luata in serios numai atat cat sa iti transformi propriul haos in ordine. In rest… avem fiecare nevoie de putina nebunie, altfel “we never dare to cut the rope and be free”.

“But I don’t want to go among mad people, Alice remaked.

Oh, you can’t help that, said the Cat.

We’re all mad here. I’m mad. You’re mad.

How do you know I’m mad? said Alice.

You must be, said the Cat. Or you wouldn’t have come here.”