Putina nebunie nu strica nimanui
Mi-am amintit recent de un film de animatie pe care l-am vazut cand eram mica. E vorba de “Alice in Tara Minunilor”. La vremea respectiva pot sa spun ca nu am inteles mai nimic din actiunea respectivului film si chiar mi-a dispalcut teribil din cauza personajelor antipatice si a evenimentelor din ce in ce mai absurde care se petreceau, fiind poate prea mica pentru a constientiza complexitatea povestii.
Si totusi, acum ca am mai crescut (imi place mie sa cred) putin, mi se pare genial! O fetita plictisita de teme care se lasa purtata de imaginatie, intr-o lume ciudata, unde totul este posibil. Cred ca fiecare din noi ne lasam uneori purtati de ganduri, care mai de care mai marete, absurde, imposibile si de neconceput pentru o minte adulta, ne transpunem intr-un loc imaginar minunat, dupa care ne dam cateva palme mai mult sau mai putin imaginare si revenim la realitate. Si totusi, propriile perceptii si filtre prin care trecem tot ce ne inconjoara, inclusiv modul in care gandim sau relationam cu cine si ce ne inconjoara determina intr-o masura uriasa realitatea fiecaruia.
Ce am invatat eu in 24 de ani si incerc sa aplic (uneori eficient, alteori cu mai putin succes)? Viata trebuie luata in serios numai atat cat sa iti transformi propriul haos in ordine. In rest… avem fiecare nevoie de putina nebunie, altfel “we never dare to cut the rope and be free”.
“But I don’t want to go among mad people, Alice remaked.
Oh, you can’t help that, said the Cat.
We’re all mad here. I’m mad. You’re mad.
How do you know I’m mad? said Alice.
You must be, said the Cat. Or you wouldn’t have come here.”
” Pentru ca imaginatia e un fel de boala, un fel de cancer…Pentru ca imaginatia este ca un semn al mirarii, ca un semn al intrebarii sau ca orice alt semn de punctuatie folosit in scriere. Ne putem imagina, spre exemplu, un personaj mort, un cadavru, care pe masura ce trec anii creste, imbatraneste, devine mai intelept, pana intr-o zi cand, datorita varstei, invie si se arunca in tumultul vietii. Incercand sa faca ceva. Sa lase o urma ca semn al trecerii lui. Un semn ca intelege lumea in care are prieteni pe care nu-i intelege, cum nici acestia nu-l inteleg dar il ataca, si-l musca, si-l dispretuiesc si, mai abitir decat orice, ii poarta frica.
O lume cu amante, cu fiori, o lume cu fiinte care se nasc pentru a deveni cadavre care vor creste, vor imbatrani, vor deveni tot mai intelepte, pana intr-o zi cand vor invia pentru a relua ciclul.
Nimic nu este de mirare in ceea ce se construieste cu imaginatia.” Ion Marculescu( Mesterul de oglinzi)
excelent! abia astept sa citesc cartea