January21
Ma oprisem sa iau un suc. A durat aproximativ un minut. Nerabdatoare ma tot foiam in toate partile, asteptand-o pe vanzatoare sa apara cu sucul. Dar a fost de ajuns cat sa observ un domn la masa din stanga cu laptopul pe masa… La nici un metru langa el, o domnisoara foarte draguta vorbea de zor la telefon. Tipul de la coada de langa mine avea castile pe urechi… And then it hit me! Suntem sclavii tehnologiei. Ne petrecem zilele in spatele monitoarelor, vorbind la telefon si intesati cu fire si cabluri prin haine si peste tot, plini de gadget-uri prin genti, in sertare, pe birouri.
As vrea sa stiu cati dintre noi rezista fara messenger mai mult de o saptamana. Asta imi aminteste de o discutia de acum 2 luni aproximativ pe care am avut-o cu o prietena. (Sper sa nu ma injure ca o pun pe blog). Ideea principala era ca ea nu doreste sa se intalneasca “face-to-face” cu cineva fara sa fi vorbit intai pe mess cu respectiva persoana. Contrariata am intrebat-o de ce. Raspunsul: pentru ca vreau s-o cunosc un pic inainte s-o vad… altfel, ce-o sa vorbesc cu ea cand ne vom intalni? Acum, eu ma intreb, si va intreb… oare asa cunosti o persoana? In spatele unui monitor, la cine stie ce distanta, fara nici un contact real direct in afara replicilor carora le tastam enter? Oare nu ne gandim la masca pe care poate si-a pus-o celalalt? Poate din dorinta de a “da bine”, sau a fi asa cum “ar vrea sa fie”, sau poate pur si simplu din amuzament, sau plictiseala? Oare nu ne gandim la masca pe care ne-o punem singuri? In fond din spatele monitorului ne putem da zmei cu totii.. ne putem inventa realitatea care se potriveste mai bine cu idealul sau gandul nostru de moment. Cine va sti? Si ce conteaza daca ar sti? Distanta si incapacitatea de a interactiona in mod real cu cineva ofera protectie. Nici o pereche de ochi atintiti asupra ta… acum nu mai esti sub lupa. Poti fi cine vrei. Dar oare asta esti? Si asta se cheama comunicare? Desigur, si realitatea e un concept foarte relativ. In fond este real ceea ce percepem real. Sau nu? Din ce am aflat eu, nici o persoana pe care am cunoscut-o on-line nu a fost la fel si cand am cunoscut-o personal. Tind sa cred totusi ca imaginea reala e data totusi de omul respectiv “in persoana” (chiar daca e distorsionata de perceptii).
Prietenul meu doreste sa fie conectat la noutati, la lume… si cu foarte mare dificultate il pot dezlipi de internet. Si-ar lua laptopul si-n varf de munte daca ar sti ca are net pe acolo. Dar eu ma intreb… oare suntem cu adevarat conectati la lume? Sau este totul o iluzie? Oare nu suntem tot mai deconectati de lume? Traim intr-o realitate virtuala pe care incepem sa o luam prea in serios dupa parerea mea. Asta nu e lumea reala si nu suntem mai conectati la ea stand benoclati in spatele unui monitor. The real world is outside… da da… acolo unde tre sa mergem personal ca sa ne vedem prietenii (no webcam), si sa deschidem gura pentru a vorbi cu ei (nu, nu… microfonu nu se pune) si sa intindem mana pentru a-i simti acolo. Iar pozele cu peisaje sunt incantatoare… insa parca tot nu intrec o priveliste frumoasa dintr-un loc care chiar te afli, personal.
Companiile sunt tot mai preocupate sa ne usureze viata (si sa le mareasca profitul) creand diferite gadget-uri care mai de care mai sofisticate, mai dragute, micute si portabile. Foarte frumos… E adevarat ca in ziua de azi ne pot fi de mare ajutor. Insa nu cred ca e cazul sa le lasam sa ne acapareze existenta. De la util la viciu e un pas mic. Eu una n-as vrea sa ma trezesc intr-o zi uscata ca frunza din imagine in spatele unui monitor, plina de fire din cap pana in picioare, ca un robotel in prag de explozie. Construim ziduri in jurul nostru si intre noi zi de zi si ne imaginam ca suntem tot mai conectati. Ei bine nu suntem. Suntem tot mai distanti, mai nepasatori, mai individualisti. Pentru ca se ocupa “altii” sa ne asigure “comunicarea”.
P.S. Sunt in parg de dizertatie, asa ca nu voi mai posta decat f rar pana in luna martie, intrucat sunt ingropata intr-un morman de carti si imi petrec ziua in biblioteca. 
) 
