O minunata excursie pe insula cu pudeli roz pufosi, iepurasi, pitici de menta si ursuletul paznic al fortaretei dragalaseniei absolute. Enjoy  

Ma intorceam in graba prin gerul crunt de afara… maxilarul in clantanea incontinuu…  cand, deodata, observ un ghemotoc gri mare de blana stand nemiscat pe scrarile de la intrarea blocului. Nu am fost niciodata o iubitoare de caini. Ba mai mult, ador incontestabil pisicile si le voi iubi etern, am fost muscata de caini si mi-e o frica de ei de mi se face pielea de gaina numai cand ii vad. Daca mai si latra e clar, atac de panica si infarct.

Ceva s-a intamplat totusi in seara asta. In ciuda frigului cumplit, ochii mi-au ramas atintiti asupra lui. Era singur si nu parea a avea stapan. De asemenea, parea imens. Ca un ciobanesc. L-am privit doar cateva secunde, dar a fost de ajuns incat sa-l vad alergand spre mine si lipindu-si urechea inghetata de piciorul meu. Am tresarit initial, de teama sa nu-mi vad (din nou) carnea strapunsa de coltii “monstrului fioros”. Dar nu s-a intamplat nimic, se tot foia pe langa mine cu blana cea groasa si incurcata. Daca ma dezlipeam isi trantea imediat din nou capul peste piciorul meu. Iar daca nu era al meu, era al lui Catalin.. si apoi iar al meu…La un moment dat s-a izbit atat de puternic de coapsa mea incat i-am spus lui Catalin sa stea pe aproape ca asta imediat ma tranteste. Era gras si, desi urechile ii erau inghetate, corpul lui era cald. Ii simteam bataine inimii si caldura prin piele. L-am mangaiat usor pe blanita si am asteptat sa se desprinda de mine pentru a putea pleca. Pe undeva nu mai vroiam sa plec fara el, imi umpluse sufletul de un sentiment ciudat. Mi se facuse mila de bietul animalut, dar mi-a oferit in acele putine minute mai multa afectiune decat mi-as fi putut imagina… neconditionat… Poate ii era frig, poate era doar singur si cauta putina afectiune la randul lui; eu i-am oferit-o la fel de neconditionat pentru un scurt timp…

Cu greu m-am indurat sa ma indepartez. Am incercat, dar s-a postat in fata mea blocandu-mi calea. Capul lui era din nou lipit de mine. Deja urechea lui incepuse sa se incalzeasca. I-am cautat zgarda insa lipsea…. era al nimanui, iar eu l-am lasat in drum si am plecat. M-am uitat in urma de cateva ori… ramasese acolo, nemiscat, la fel cum il gasisem pe scara blocului. Mi s-a rupt inima sa-l las, parca l-as fi adus acasa la caldura, sa-l hranesc si sa-l spal si sa-i piaptan blanita pufoasa, iar el sa stea loial la picioarele mele. Si ma gandeam cu tristete ca el va ramane acolo, pe strada, un suflet singur si cald, oferind in continuare dragoste neconditionata oricui ii ofera in schimb prezenta sa… atat, nici nu cere mai mult… si o scurta clipa de speranta. In sfarsit am inteles si eu ce au cainii frumos… loialitatea. Mai ca mi-as dori si eu unu…