M-am intors si de la Cluj si, dupa o scurta absenta, m-am gandit sa imi fac resimtita prezenta. Nu as putea sa zic daca am plecat din Bucuresti incarcata cu asteptari, as spune mai degraba ca imi era teama de o dezamagire. Nu am mai vazut Clujul de un an si jumatate, cand abia am apucat sa fac o scurta plimbare matinala prin iarba acoperita de roua din Parcul Mare, dupa care am fugit rapid spre gara. Deci as putea spune ca nu m-am mai bucurat de farmecul Clujului de mai bine de doi ani si jumatate. Asa ca abia asteptam sa-l revad, sa ma intalnesc cu vechii mei prieteni si sa ma plimb prin locurile pe unde obisnuiam sa-mi petrec zilele atatia ani, in orasul in care am copilarit.

Trenul pleca din Bucuresti la 7:30 dimineata. Asa ca m-am trezit de la 5. Criminal. Abia reuseam sa-mi dezlipesc pleoapele cat sa patrunda putina lumina si sa nu iau in brate stalpii din drum si sa-l identific pe Cata in multime. Si dupa ce ca nu era caldura in compartiment si-mi clantanea maxilarul, un domn “simpatic” a tinut neaparat sa ne impartaseasca nenorocirile vietii lui, problemele cu alcoolul, cum nu si-a vazut nevasta si copilul de 35 de ani, cum l-au tuns comunistii si i-au luat casa, cum s-a imbogatit, si cum l-a salvat “biserica” de la soarta lui nefericita, aducand raza de lumina pe strada lui. In mintea mea se impleteau scenarii care mai de care mai complexe, avandu-l ca protagonist pe tovarasul nostru de calatorie suferind de logoree cronica, in cele mai morbide ipostaze. Un zambet ironic mi-a rasarit pe fata. Poate a coincis cu faptul ca ne aflam la Sinaia si in sfarsit a inceput sa se simta putina caldura in compartiment. De la Brasov am scapat si de spiritualul nene, nu inainte de a-l sfatui pe prietenul meu “sa fie nebun!” Desi drumul a durat peste noua ore, eu nu m-am plictisit deloc; cei de langa mine insa pareau sa se afle in prag de explozie. Ajungem in gara, un sentiment atat de familiar ma cuprinde… ne urcam in taxi si plecam spre hotel. Camera era curata, chiar peste asteptari as zice, iar patul – extrem de confortabil…

Urma sa ma intalnesc cu vechea mea prietena Sonia, care ma avertizase asupra frigului cumplit din Cluj. Straniu, am iesit din hotel si nu mi s-a parut deloc asa frig. Dupa 20 de minute de mers pe jos pana in Marasti la Sonia imi inghetasera complet mainile. Mda, poate totusi era cam frig. Si eu foarte inspirata m-am hotarat sa-mi iau alta geaca pe mine si mi-am uitat manusile la Bucuresti. Tipic eu. Sonia pare schimbata, probabil e coafura cea noua si culoarea parului. Nu o vazusem niciodata roscata. Imi amintesc de ea saten-deschis aproape blonda cu parul drept ca paiul. In rest, e la fel. Iar motanul ei e superb. Gri, exact cum imi place mie. Mi-am luat camera foto cu mine expre’ pentru a-l poza. Din nefericire, bateria mea a decis sa moara fix dupa ce mi-am montat trepiedul si m-am intins pe covor intr-o pozitie deloc confortabila, pentru a importaliza momentul de extaz al pisicii in tentativa de a se indesa cu orice pret in intregime in punga de cadouri. Ghinion. I-am facut cateva poze penibile miscate cu telefonul. Cu gandul la bateria mea moarta, m-a apucat panica. Nu voi putea face nici o poza???!!! Dupa doi ani jumate ajung in Cluj si nu pot poza nimic???!!! (((((( Noroc cu Catalin care a scos miraculos din geanta MEA foto incarcatorul . Din nou, tipic eu.

Zilele urmatoare le-am petrecut plimbandu-ne prin oras cu camera foto dupa noi. Pe 30 nu a fost nici o problema. Cafeneaua Mozart era deschisa, chic si primitoare asa cum mi-o aminteam. Iar prajiturile, bestiale. Nici pe 31 nu a fost deloc rau. Am facut cunostinta cu Iulius Mall-ul local care m-a impresionat foarte mult. Sincer, nu ma asteptam sa arate atat de bine. Nici unul din mall-urile bucurestene nu se poate compara cu el. La modul cel mai serios. Pacat ca nu am stat mai mult pe acolo; speram sa fie deschis a doua zi, dar nu a fost. Mi-am vizitat fosta vecina, tanti Monica, o femeie extraordinar de draguta, care nu m-a lasat sa plec fara o multime de prajituri delicioase de casa. Nu o puteam refuza . Am aruncat o privire fugara si la fostul meu apartament… pare intr-o stare foarte buna, se vedea ca fusese renovat. Am zambit cald, dar intr-un fel amar si am plecat. Locul in care am crescut nu mai imi trezea nici un sentiment. Parca ploile au spalat anii in intregime. Nu a ramas decat pamant rece si un sentiment strain. Eu eram cea straina acum. Desi ma plimbam prin aceleasi locuri pe unde am trecut de atatea ori, atatia ani, totul parea acum atat de departe. Acel sentiment de “acasa” se transformase intr-un “am fost acolo cu secole in urma”, o lume de basm atat de familiara intr-un glob de sticla. Si totusi, am fost bucuroasa mereu. Nici nu imi amintesc sa fi fost atat de fericita iarna de cativa ani buni. Dupa un Craciun frumos, un revelion pe masura.

Nu se putea sa plec fara niste poze.

Pe 1 totul a fost inchis, asa ca am dedicat intreaga zi activitatilor fotografice. Am inceput cu centrul, biserica ortodoxa din Piata Avram Iancu, unde am dat peste o multime de porumbei flamanzi si deloc salbatici, dupa care am vizitat impunatoarea catedrala gotica Sf. Mihail, a doua in tara ca vechime dupa cea din Brasov.

Dupa o pauza de ceai pentru dezghetare, am urcat pe cetatuie. E incredibil cum in Cluj totul este inchis pe 1 ianuarie. Cafeneaua unde am baut acel ceai mai devreme probabil a fost o exceptie miraculoasa. Deja ne intrebam unde o sa mancam ceva totusi… O parte din farmecul Clujului s-a dus pe apa sambetei din acel moment si ni se facuse dor de Bucuresti. Noroc cu Mc’-ul care e intotdeauna deschis. Trist.

Macar am reusit sa ma intalnesc la un suc cu Fana, fosta mea vecina din curtea de langa gara.

A doua zi am fost la cimitirul unde sunt inmormantati bunicii mei. R.I.P.

O masa copioasa si la Casa Ardeleana (pacat ca nu aveau gomboci cu prune, tare imi era pofta) si ne-am urcat in taxi spre gara. Incepuse sa ninga cu fulgi mari. Pacat ca nu am apucat sa vad zapada, abia astept sa fac si eu un om de zapada. Oh well… poate in Bucuresti… Drumul nu a fost tocmai odihnitor, imi amortisera picioarele si ma plictisiseam de moarte. Cred ca am recuperat si pentru cat nu m-am plictisit la dus. Si acum… acum stau ingropata intr-un morman de documentatie pentru proiectul cu studiul de piata. Viva ASE! Sau nu.