Ma intorceam in graba prin gerul crunt de afara… maxilarul in clantanea incontinuu…  cand, deodata, observ un ghemotoc gri mare de blana stand nemiscat pe scrarile de la intrarea blocului. Nu am fost niciodata o iubitoare de caini. Ba mai mult, ador incontestabil pisicile si le voi iubi etern, am fost muscata de caini si mi-e o frica de ei de mi se face pielea de gaina numai cand ii vad. Daca mai si latra e clar, atac de panica si infarct.

Ceva s-a intamplat totusi in seara asta. In ciuda frigului cumplit, ochii mi-au ramas atintiti asupra lui. Era singur si nu parea a avea stapan. De asemenea, parea imens. Ca un ciobanesc. L-am privit doar cateva secunde, dar a fost de ajuns incat sa-l vad alergand spre mine si lipindu-si urechea inghetata de piciorul meu. Am tresarit initial, de teama sa nu-mi vad (din nou) carnea strapunsa de coltii “monstrului fioros”. Dar nu s-a intamplat nimic, se tot foia pe langa mine cu blana cea groasa si incurcata. Daca ma dezlipeam isi trantea imediat din nou capul peste piciorul meu. Iar daca nu era al meu, era al lui Catalin.. si apoi iar al meu…La un moment dat s-a izbit atat de puternic de coapsa mea incat i-am spus lui Catalin sa stea pe aproape ca asta imediat ma tranteste. Era gras si, desi urechile ii erau inghetate, corpul lui era cald. Ii simteam bataine inimii si caldura prin piele. L-am mangaiat usor pe blanita si am asteptat sa se desprinda de mine pentru a putea pleca. Pe undeva nu mai vroiam sa plec fara el, imi umpluse sufletul de un sentiment ciudat. Mi se facuse mila de bietul animalut, dar mi-a oferit in acele putine minute mai multa afectiune decat mi-as fi putut imagina… neconditionat… Poate ii era frig, poate era doar singur si cauta putina afectiune la randul lui; eu i-am oferit-o la fel de neconditionat pentru un scurt timp…

Cu greu m-am indurat sa ma indepartez. Am incercat, dar s-a postat in fata mea blocandu-mi calea. Capul lui era din nou lipit de mine. Deja urechea lui incepuse sa se incalzeasca. I-am cautat zgarda insa lipsea…. era al nimanui, iar eu l-am lasat in drum si am plecat. M-am uitat in urma de cateva ori… ramasese acolo, nemiscat, la fel cum il gasisem pe scara blocului. Mi s-a rupt inima sa-l las, parca l-as fi adus acasa la caldura, sa-l hranesc si sa-l spal si sa-i piaptan blanita pufoasa, iar el sa stea loial la picioarele mele. Si ma gandeam cu tristete ca el va ramane acolo, pe strada, un suflet singur si cald, oferind in continuare dragoste neconditionata oricui ii ofera in schimb prezenta sa… atat, nici nu cere mai mult… si o scurta clipa de speranta. In sfarsit am inteles si eu ce au cainii frumos… loialitatea. Mai ca mi-as dori si eu unu…

Ador lectura, anul trecut am reusit sa citesc destul de mult, desi m-am luptat cu masterul si un job stresant… insa cred ca de prin octombrie nu am mai reusit sa citesc nici o pagina de beletristica. Ma uitam cu puppy eyes la “Intermitentele mortii” care imi facea cu ochiul din biblioteca, insa nu am cedat tentatiei. Prioritatile au fost respectate. Abia pe tren inspre Cluj si la intoarcere am reusit in sfarsit sa ma bucur de cartea lui Saramago.

O carte pe care o recomand, in ciuda paragrafelor inexistente si a diagolurilor ne-delimitate care ingreuneaza semnificativ lectura. Romanul are ca idee centrala fiinta umana pusa fata in fata cu una din realitatile implacabile ale existentei noastre – moartea. Intr-o anumita tara, la un moment dat, moartea decide sa‑si suspende activitatea. Oamenii raman perplexi in fata perspectivei vietii vesnice. Initial cuprinsa de euforie, lumea ajunge sa se cufunde in haos  si disperare deoarece se vede nevoita sa faca fata unor probleme pe care nimeni nu le-ar fi putut anticipa, vrajiti de mirajul eternitatii.

Este o carte care forteaza cititorul sa priveasca moartea din alte puncte de vedere fata de cel cu care suntem obisnuiti, motiv pentru care necesita o minte deschisa pentru a fi cu adevarat inteleasa. Iar finalul este total neasteptat, cel putin asa a fost pentru mine. Saramago nu m-a dezamagit nici de aceasta data. Cu adevarat un scriitor de exceptie. “Nici unul dintre laureatii Premiului Nobel n-a meritat mai deplin suprema distinctie care ii poate fi acordata unui scriitor.” (The New York Times)

Nu m-am putut abtine sa nu pun poza asta. I just had to! Nici nu stiu ce-a fost in capul meu cand am facut-o, dar m-a distrat teribil.

Update: Din moment ce observ ca aproximativ toata lumea care citeste acest post il interpreteaza gresit ma vad nevoita sa fac o mentiune: lista de mai jos cuprinde numai elementele de care tin cont cand doresc sa ma implic intr-o relatie (adica la inceput cand incep sa cunosc omul), desi nu esti cazul in prezent din moment ce sunt deja intr-o relatie si nu caut alta. De asemenea, lista de mai jos nu are nici o legatura cu dragostea, ci numai cu potentialul de compatibilitate (demonstrat empiric). Deci va rog sa renuntati la comentariile referitoare la “dragostea nu sta in liste” pentru ca eu nu am afirmat niciodata lucrul asta. Despre asta am scris intr-un alt post pe care il puteti citi aici.

Multumesc.

Revenind, citisem acum ceva timp pe blogul unei cunostinte o lista cu muuulte puncte despre calitatile pe care ar trebui sa le aiba femeia ideala pentru el. Si mi-am amintit pe aceasta cale ca si eu facusem o lista de acest gen cu aproximativ doi ani in urma. Probabil va intrebati de ce, la ce ar putea fi necesar sa scrii asta pe hartie? Doar cu totii avem asa o idee despre ce ne dorim sau nu de la cel de langa noi. Ei bine, da, exact asta era si problema. Aveam asa o idee… si cu “aceasta idee” ajunsesem sa schimb barbatii ca pe chiloti pantofi si sa aleg numai persoane nepotrivite. Era clar ca ceva nu faceam bine. O prietena mi-a si spus ca poate ar trebui sa mai schimb si eu “lacul” din moment ce prind tot acelasi peste de cativa ani incoace si risc o indigestie.

Asa ca m-am pus pe treaba si mi-am luat la puricat fiecare fosta relatie in care am fost implicata (sau nu) vreodata. Mda, a durat ceva pana am terminat lista, dar concluzia a fost extrem de pertinenta, deci s-a meritat efortul. Lista avea doua coloane. In prima coloana am trecut lucrurile care mi-au placut la fiecare tip si ce mi-a placut in acea relatie. Iar in a doua coloana, evident, ce mi-a dispacut. La sfarsit am tras linie si am cautat elementele comune. In mod straniu, erau aproximativ aceleasi lucruri bune comune tuturor si o gramada de lucruri mai putin bune.

Eh, din acel moment mi-am promis ca nu mai dau nimanui nici o sansa daca nu bifeaza fiecare punct de pe lista aia. Si anume (va avertizez, va fi lunga):

- sa fie inteligent, cult, sa stie cum arata o carte si pe dinauntru, nu numai pe coperta;

- sa fie curat, sa se imbrace normal, fara bling-bling-uri, haine in culori dubioase sau orice strident;

- sa nu fie nici genul de “nice guy”, dar nici genul “bad guy”, dar in acelasi timp sa fie un pic din amandoua; nu-mi plac barbatii blegi ca niste catelusi dresati, dar nici afemeiati si excesivi de rebeli… sa zicem ca unul de treaba si “cu personalitate puternica” e numai bun;

- sa fie responsabil, si ma refer la toate aspectele aferente acestei notiuni;

- sa aiba simtul umorului cat mai dezvoltat, de preferat mai cinic asa;

- sa fie relativ “de casa”, traditionalist, dar nu plictisitor;

- sa aiba simt estetic, ma linisteste numai gandul ca nu-mi va umple casa de kitsch-osenii;

- sa iubeasca arta, eu nu pot trai fara ea si nu as putea sta langa cineva care nu ma intelege;

- sa asculte muzica de calitate; prefer rockerii, iar manelistii sunt exclusi din start;

- sa aiba preocupari similare cu ale mele, macar un hobby comun, imi place sa intreprind activitati individual, dar si in doi e foarte distractiv;

- sa nu ii placa stagnarea si sa tinteasca mereu mai sus, sa nu se complaca in mediocritate;

- sa fie sigur pe el, nu vesnic dezorientat, nu-mi plac barbatii nesiguri (desi e normal pentru oricine sa se simta vulnerabil din cand in cand, atata timp cat nu devine o stare permanenta);

- sa imi inspire siguranta, sa ma simt protejata cand sunt langa el;

- sa stie sa gateasca, cunoscatoarele stiu de ce ;

- sa fie grijuliu si sa se preocupe si de existenta mea, mai ales daca sunt bolnava sau am ceva problema importanta;

- sa fie acolo mereu cand am nevoie de un prieten. mai mult, sa imi fie cel mai bun prieten;

- sa ma pot baza pe el pentru lucruri marunte de genu: “aloleu am ramas fara cartus la imprimanta”, “lasa, ca-ti printez eu aia”, si chiar sa o faca;

- sa pot sa-i spun orice, sa fiu mereu “eu” in preajma lui, sa nu simt nevoia sa ma cenzurez;

- sa ma faca sa scot la iveala toate laturile personalitatii mele, inclusiv slabiciunile si sa ma “oblige” astfel sa evoluez, sa simt ca “cresc” langa el;

- sa nu incerce sa ma controleze;

- sa fie uuuuun pic gelos ocazional (am zis UN PIC);

- sa aiba mintea deschisa, nu prea imi plac oamenii foarte rigizi si plini cu prejudecati;

- sa vorbeasca mult;

- sa nu fie obsedat de bani, sa nu traiasca pentru bani, sa stie sa se bucure de lucrurile marunte din viata;

- sa fie educat si cu maniere (fara sa cada in extreme) da da;

- sa imi placa forma mainilor lui, mai ales a degetelor… am o manie cu asta;

- sa-mi placa felul in care miroase pielea lui (in mod natural)… am o manie si cu asta;

- sa fie fidel si iubitor;

- sa fie pupacios si lipicios, macar din cand in cand… i love that;

- sa poata sa fie serios cand situatia o cere, sa ma faca sa rad in hohote cand ma astept mai putin, si sa stie sa fie romantic si tandru cand am chef;

- sa nu ma tarasca noaptea prin cluburi;

- sa stie sa aprecieze un film bun la cinema/acasa pe canapea langa o punga mare de popcorn;

- sa se uite cu mine la fotbal (cand sunt meciuri importante) si sa bea bere (ok, asta nu cred ca e prea greu);

- daca e stelist, si mai bine ;

- sa nu-l deranjeze sa iasa cu mine la pozat intr-o zi geroasa de crapa pietrele sau pe o caldura de 40 de grade;

- sa ii placa o plimbare aiurea pe stradutele din orice oras cu mine de mana;

- sa imi fie umarul pe care plang la nevoie, dar si sutul in fund, tot la nevoie;

- sa nu imi cante in struna cand gresesc;

- sa nu fumeze, sa nu se drogheze, sa nu bea in exces;

- sa ii placa in mall fara sa se indentifice cu “persoanele trendy”;

- sa fie uuun pic metrosexual, imi plac barbatii ingrijiti (fara a face o obsesie pentru aspectul lor fizic);

- sa fie dragut, trebuie neaparat sa-mi paca si fizic. da, sunt un pic superficiala, insa trebuie sa fii ipocrit sa afirmi ca fizicul nu conteaza deloc. ei bine, pentru mine conteaza, in sensul ca nu trebuie sa aiba nici o trasatura care sa-mi provoace repulsie si trebuie sa consider ca are un aspect placut;

- sa fie compatibil cu mine sexual (pentru ca daca e sa fim sinceri, o relatie in care nu merge sexul, nu are cum sa functioneze prea mult timp);

- prefer brunetii sau satenii, nu imi plac deloc blonzii (c’est la vie);

- de asemenea prefer ochii caprui sau verzui, dar nu negri, albastri sau verde deshis. sorry. (peste asta insa pot trece daca se indeplinesc restul conditiilor);

-  prefer parul lung, nu imi place parul scurt (dar hai, treaca de la mine, ca si in cazul de mai sus pot trece peste asta daca sunt indepliite restul conditiilor);

- sa nu fie “supraponderal” (cu parere de rau, asta imi provoaca repulsie; mai bine slab ca o aschie decat gras);

- sa nu fie dezordonat. acuma, un pic acolo merge, trecem peste… dar nu cred ca as putea trai intr-un haos complet;

- sa nu fie dependent de fotbal, microbist inrait;

- sa nu fie violent (ma refer la orice fel de violenta, inclusiv cea verbala. mentiune: nu ma intereseaza cum vorbeste cand este “cu baietii”).

Da, sunt pretentioasa. Si nu am de gand sa ma schimb .

M-am intors si de la Cluj si, dupa o scurta absenta, m-am gandit sa imi fac resimtita prezenta. Nu as putea sa zic daca am plecat din Bucuresti incarcata cu asteptari, as spune mai degraba ca imi era teama de o dezamagire. Nu am mai vazut Clujul de un an si jumatate, cand abia am apucat sa fac o scurta plimbare matinala prin iarba acoperita de roua din Parcul Mare, dupa care am fugit rapid spre gara. Deci as putea spune ca nu m-am mai bucurat de farmecul Clujului de mai bine de doi ani si jumatate. Asa ca abia asteptam sa-l revad, sa ma intalnesc cu vechii mei prieteni si sa ma plimb prin locurile pe unde obisnuiam sa-mi petrec zilele atatia ani, in orasul in care am copilarit.

Trenul pleca din Bucuresti la 7:30 dimineata. Asa ca m-am trezit de la 5. Criminal. Abia reuseam sa-mi dezlipesc pleoapele cat sa patrunda putina lumina si sa nu iau in brate stalpii din drum si sa-l identific pe Cata in multime. Si dupa ce ca nu era caldura in compartiment si-mi clantanea maxilarul, un domn “simpatic” a tinut neaparat sa ne impartaseasca nenorocirile vietii lui, problemele cu alcoolul, cum nu si-a vazut nevasta si copilul de 35 de ani, cum l-au tuns comunistii si i-au luat casa, cum s-a imbogatit, si cum l-a salvat “biserica” de la soarta lui nefericita, aducand raza de lumina pe strada lui. In mintea mea se impleteau scenarii care mai de care mai complexe, avandu-l ca protagonist pe tovarasul nostru de calatorie suferind de logoree cronica, in cele mai morbide ipostaze. Un zambet ironic mi-a rasarit pe fata. Poate a coincis cu faptul ca ne aflam la Sinaia si in sfarsit a inceput sa se simta putina caldura in compartiment. De la Brasov am scapat si de spiritualul nene, nu inainte de a-l sfatui pe prietenul meu “sa fie nebun!” Desi drumul a durat peste noua ore, eu nu m-am plictisit deloc; cei de langa mine insa pareau sa se afle in prag de explozie. Ajungem in gara, un sentiment atat de familiar ma cuprinde… ne urcam in taxi si plecam spre hotel. Camera era curata, chiar peste asteptari as zice, iar patul – extrem de confortabil…

Urma sa ma intalnesc cu vechea mea prietena Sonia, care ma avertizase asupra frigului cumplit din Cluj. Straniu, am iesit din hotel si nu mi s-a parut deloc asa frig. Dupa 20 de minute de mers pe jos pana in Marasti la Sonia imi inghetasera complet mainile. Mda, poate totusi era cam frig. Si eu foarte inspirata m-am hotarat sa-mi iau alta geaca pe mine si mi-am uitat manusile la Bucuresti. Tipic eu. Sonia pare schimbata, probabil e coafura cea noua si culoarea parului. Nu o vazusem niciodata roscata. Imi amintesc de ea saten-deschis aproape blonda cu parul drept ca paiul. In rest, e la fel. Iar motanul ei e superb. Gri, exact cum imi place mie. Mi-am luat camera foto cu mine expre’ pentru a-l poza. Din nefericire, bateria mea a decis sa moara fix dupa ce mi-am montat trepiedul si m-am intins pe covor intr-o pozitie deloc confortabila, pentru a importaliza momentul de extaz al pisicii in tentativa de a se indesa cu orice pret in intregime in punga de cadouri. Ghinion. I-am facut cateva poze penibile miscate cu telefonul. Cu gandul la bateria mea moarta, m-a apucat panica. Nu voi putea face nici o poza???!!! Dupa doi ani jumate ajung in Cluj si nu pot poza nimic???!!! (((((( Noroc cu Catalin care a scos miraculos din geanta MEA foto incarcatorul . Din nou, tipic eu.

Zilele urmatoare le-am petrecut plimbandu-ne prin oras cu camera foto dupa noi. Pe 30 nu a fost nici o problema. Cafeneaua Mozart era deschisa, chic si primitoare asa cum mi-o aminteam. Iar prajiturile, bestiale. Nici pe 31 nu a fost deloc rau. Am facut cunostinta cu Iulius Mall-ul local care m-a impresionat foarte mult. Sincer, nu ma asteptam sa arate atat de bine. Nici unul din mall-urile bucurestene nu se poate compara cu el. La modul cel mai serios. Pacat ca nu am stat mai mult pe acolo; speram sa fie deschis a doua zi, dar nu a fost. Mi-am vizitat fosta vecina, tanti Monica, o femeie extraordinar de draguta, care nu m-a lasat sa plec fara o multime de prajituri delicioase de casa. Nu o puteam refuza . Am aruncat o privire fugara si la fostul meu apartament… pare intr-o stare foarte buna, se vedea ca fusese renovat. Am zambit cald, dar intr-un fel amar si am plecat. Locul in care am crescut nu mai imi trezea nici un sentiment. Parca ploile au spalat anii in intregime. Nu a ramas decat pamant rece si un sentiment strain. Eu eram cea straina acum. Desi ma plimbam prin aceleasi locuri pe unde am trecut de atatea ori, atatia ani, totul parea acum atat de departe. Acel sentiment de “acasa” se transformase intr-un “am fost acolo cu secole in urma”, o lume de basm atat de familiara intr-un glob de sticla. Si totusi, am fost bucuroasa mereu. Nici nu imi amintesc sa fi fost atat de fericita iarna de cativa ani buni. Dupa un Craciun frumos, un revelion pe masura.

Nu se putea sa plec fara niste poze.

Pe 1 totul a fost inchis, asa ca am dedicat intreaga zi activitatilor fotografice. Am inceput cu centrul, biserica ortodoxa din Piata Avram Iancu, unde am dat peste o multime de porumbei flamanzi si deloc salbatici, dupa care am vizitat impunatoarea catedrala gotica Sf. Mihail, a doua in tara ca vechime dupa cea din Brasov.

Dupa o pauza de ceai pentru dezghetare, am urcat pe cetatuie. E incredibil cum in Cluj totul este inchis pe 1 ianuarie. Cafeneaua unde am baut acel ceai mai devreme probabil a fost o exceptie miraculoasa. Deja ne intrebam unde o sa mancam ceva totusi… O parte din farmecul Clujului s-a dus pe apa sambetei din acel moment si ni se facuse dor de Bucuresti. Noroc cu Mc’-ul care e intotdeauna deschis. Trist.

Macar am reusit sa ma intalnesc la un suc cu Fana, fosta mea vecina din curtea de langa gara.

A doua zi am fost la cimitirul unde sunt inmormantati bunicii mei. R.I.P.

O masa copioasa si la Casa Ardeleana (pacat ca nu aveau gomboci cu prune, tare imi era pofta) si ne-am urcat in taxi spre gara. Incepuse sa ninga cu fulgi mari. Pacat ca nu am apucat sa vad zapada, abia astept sa fac si eu un om de zapada. Oh well… poate in Bucuresti… Drumul nu a fost tocmai odihnitor, imi amortisera picioarele si ma plictisiseam de moarte. Cred ca am recuperat si pentru cat nu m-am plictisit la dus. Si acum… acum stau ingropata intr-un morman de documentatie pentru proiectul cu studiul de piata. Viva ASE! Sau nu.