O prietena imi spunea acum cateva zile cata dezamagire a simtit in momentul in care si-a dat seama cat de rara este de fapt prietenia adevarata. Ne petrecem zeci de ani din viata numind prieteni pe cei din jurul nostru, cu care ne petrecem uneori timpul, cu care vorbim ocazional. Oare de ce tindem sa ne imbatam singuri din iluzia prieteniei? Pentru a nu mai fi singuri? Pentru a ne convinge ca sunt destule persoane carora le pasa  de noi? Dar adevarul este ca daca intr-o viata intreaga avem macar 3 prieteni ne putem considera norocosi. Pentru ca este o raritate, si asta deoarece presupune ca la baza ei sa existe altruism, iubire neconditionata si compasiune. Ori asta inseamna ca spiritul sa fie in totalitate impregnat de o intentie adevarata, lipsita de egoism, fara a astepta nici un beneficiu in schimb. Mai mult, presupune lipsa oricarei urme de rautate. Eheee as vrea sa vad eu cati omanei sunt capabili de asa ceva. Sincer.

De cele mai multe ori egocentrismul, egoismul, combinat cu diverse frustrari personale genereaza orgoliu, gelozie, invidie si alte asemenea, care desi sunt ascunse cat mai bine sub diverse masti amiabile, tot ies la iveala la un moment dat. Si noi suntem dezamagiti ca “prietenii” s-au dovedit a fi orice altceva numai prieteni nu. Dar greseala este a noastra, nu a lor.

Budistii spun, si eu sunt de acord in totalitate, ca gelozia/invidia este semnul ca spiritul nostru nu este in mod fundamental bun, deoarece, daca fericirea altora se realizeaza, ar trebui, in principiu, sa fim fericiti pentru ca la acest lucru aspiram si noi. Daca asta ne deranjeaza, inseamna ca s-a instaurat un fel de competitie, o raportare la propriul succes/fericire/realizare. Astfel ca ne plasam fericirea inaintea fericirii celorlalti. Si adevarul este ca intr-o anumita masura cam toti facem asta, mai mult sau mai putin. Motiv pentru care o prietenie adevarata este extrem de greu de construit.

Eu m-am resemnat demult in privinta asta. Nu am cautat niciodata sa am multi prieteni pentru ca asa ceva este imposibil. M-am bucurat insa foarte mult ca am reusit macar sa am o foarte buna prietena. Oricat de crud ar suna, noi suntem singuri in viata. Ne nastem singuri, ne purtam singuri “poverile” si murim la fel de singuri. Fericirea noastra depinde numai de noi, la fel cum tristetile, durerile si dezamagirile pe care le avem tin de noi pentru a fi depasite. Multi dintre noi, cum dam de greu, mergem fuguta la altii sa ne plangem si sa le cerem ajutorul, nestind ca singurii care ne putem ajuta cu adevarat suntem chiar noi. Iar tot agatandu-ne de altii pentru a ne scoate din rahat, dezvoltam niste dependente nocive. Ce se intampla cand acele persoane nu au timp sa mai fie acolo fix atunci cand vrem noi, sau nu pot, sau nu au chef, sau pur si simplu s-au saturat de vaicareli…? Ne simtim abandonati? It’s stupid. Am avut si eu o perioada confuza la un moment dat cand alergam imediat la prietena mea sau la prietenul meu, cum mi se intampla ceva. Si constatam ca nu ma ajuta cu nimic sa cer ajutor (nu ma refer la genul de probleme practice de tipul: ajuta-ma sa-mi repar calculatorul, ca nu mai merge). Poate ma ajuta sa ma descarc, dar cam atat. Tot singura ma scoteam la liman. Dupa care mi-am amintit ca nu are nici un sens genul asta de comportament.

A fi singur nu e deloc neplacut, nu inteleg de ce fug majoritatea oamenilor de asta. Ca sa parafrazez un citat celebru: daca nu te simti bine in compania ta, atunci sa stii ca nu esti intr-o companie placuta . Eu una ma simt excelent cu mine. Este firesc sa nu vrei sa te inchizi intr-o grota definitiv, traim totusi intr-o societate (despre asta voi scrie in postul urmator). Insa nici sa fugi de tine nu e bine, asta denota probleme serioase. Mie una imi e de ajuns sa stiu ca exista cineva, o prietena, un prieten… acolo, indiferent ce face si daca nu ne vorbim zilnic… care ar fi acolo pentru mine cand chiar as avea nevoie. Amicii sunt si simpatici pentru petrecerea  timpului, insa pana la prietenie e cale lunga. Nu cred ca e cazul sa ne atasam prea mult de ei, pentru ca oricum vin si pleaca.

“Singuratatea este cea mai profunda realitate a naturii umane. Omul este singura fiinta care stie ca e singur”. (Octavio Paz)