Ziua concertului In Flames! Ma trezesc, trag draperiile si soare imi inunda camera . O zi minunata! Ma pregatesc sa ies in parc la pozat. Entuziasmul meu: urias! Cand sa ies, soarele ia-l de unde nu-i. Ok, amanam pozatul. Se apropie momentul, ma pregatesc de plecare. Imi ia cam mult sunt putin in intarziere, dar nu-i nimic… ma grabesc si ajung la timp. Pe naiba la timp, ma blochez in lift si stau, si stau… si la naiba, ca mai stau ceva pana reusesc sa ies. Fir-ar sa fie! Acum chiar ca sunt in intarziere. Ma grabesc la metrou. Care tocmai pleaca din fata mea. Minunat! Da mesaj iubitului ca intarzii.. cam mult :-s… Sowwy :-s . Eroilor. Schimb metroul. Ma intalnesc cu Corina, nu ne-am vazut de mai bine de un an . Ea este intr-o intarziere si mai mare decat mine. Minunat! Unirii. Ma asteapta Catalin. Privirea mea se scurge incet pe peron iar fata mea ia culoarea semaforului… intermitent

Arenele Romane, ora… (am uitat cat era, in jur de 19 si ceva) Entuziasmul meu rezista perfect Primele impresii de la fata locului: plin de emo kids si fete zbuciumate (cu tricouri cu hello kitty??? geez!). De ce? Nu am idee. Asta o fi publicul In Flames. Foarte ciudat. Si totusi cam putina lume. Nu-mi venea sa cred. Si toata tigania este bagata intr-un cort. Desi afara e senin Se temeau sa nu ploua… Trecem peste, intram in cort. E cam mic, unde naiba o sa intram? Si astia vor canta pe scena aia minuscula? Hmm… 

Recunosc, pe mine m-a dezamagit aproape complet concertul In Flames de aseara. In primul rand, cum sa aduci o trupa de calibrul In Flames pe o scena doar un pic mai mare decat cea din LMC si sa o bagi intr-un cort (nici macar nu a plouat!)? Dupa cantarea LOST (pe care abia i-am auzit in huruiala aia de bass, pentru ca sunetul era de “cacao”) ne-am bagat si noi in fata, sa vedem In Flames cat mai de aproape. Si am ajuns aproape in primul rand. Trupa se facea asteptata si deja entuziasmul meu se diminua considerabil, lasand loc plictiselii. Deodata apar… imi sta inima in loc… si sta, si sta… si la naiba inca mai sta pt ca nu se intelege ce canta! Omg, ramasesem stupefiata. Am dedus piesa doar pentru ca o cunosteam. Asa sunet prost n-am mai auzit in viata mea la un concert de tipul acesta. Prin jur toti intrasera in priza si se agitau de parca erau conectati la 220W (in special emo kidsii ).  Am crezut ca o sa ma calce in picioare si o sa ma lase fara par pe cap, n-am pomenit asa ceva nici la Iron Maiden, unde am stat in fata in sandale si nici macar nu am fost calcata pe picioare.

In fine, cred ca mi-au mai luat vreo doua piese sa ma obisnuiesc cu ideea. Asa ca m-am gandit ca daca tot am platit sa-i vad, si daca tot se aflau in fata mea, macar sa fac abstractie de zgomotul ingrozitor si sa ma bucur ca-i vad. Nu a fost insa foarte usor. Mai ales cand am auzit solo-ul de chitara din Come Clarity cantat varza . Poate sunetul de “cacao” si locatia putin spus neinspirata explica si entuziasmul scazut al artistilor, care mi-au parut distanti chiar si cand vroiau sa fie simpatici. Nu au pus suflet, dar nu-i blamez. Probabil ca si eu as fi facut la fel in locul lor. Nu tu bis, nu nimic. Venit, cantat, plecat. Trist, chiar abia asteptam sa-i vad si sa ma bucur de muzica lor. Dar asta e. Ma multumesc cu DVD-urile. Oricum, nota 10 vocalului pentru prestatie. Nici ei nu s-au prezentat rau deloc, pacat ca nu se prea intelegea ce cantau.

Nu ma dau neaparat in vant dupa chestionare de genul asta, dar azi m-am trezit cu voie buna si sunt dispusa… Cica “CV-ul catre lume”:

1. Principala mea trăsătură: determinarea

2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat: o minte deschisa

3. Calitatea pe care o prefer la o femeie: independenta

4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei: ca ma accepta si ma plac asa cum sunt si nu ma judeca

5. Principalul meu defect: sunt orgolioasa

6. Indeletnicirea mea preferată: sa ma plimb in natura si sa fac poze

7. Fericirea pe care mi-o visez: sa calatoresc prin toata lumea cu jumatatea de mana si aparatul foto atarnat de gat

8. Care ar fi fost pentru mine cea mai mare nenorocire: nu as numi nimic din ce mi s-a intamplat chiar o nenorocire; asa e viata, cu bune, cu rele…

9. Locul unde aş vrea să trăiesc: intr-o casuta chic cu o gradina mare  

10. Culoarea mea preferată: rosu

11. Floarea care-mi place: multe, dar in special floarea soarelul

12. Pasărea mea preferată: bufnita

13. Prozatorii mei preferaţi: Franz Kafka, Jean-Paul Sartre, Henry Miller, John Fowles, Jose Saramago, Herman Hesse, Feodor Dostoievski, Henri Barbusse, Charles Bukowski, Jack Kerouac, Albert Camus, Louis Ferdinand Celine, Gabriel Garcia Marquez, Ernest Hemingway, Aldous Huxley, William Burroughs, Oscar Wilde, Henry David Thoreau, Julien Green,…

14. Poeţii mei preferaţi: Sylvia Plath, Anne Sexton, Edgar Allan Poe, Charles Baudelaire, Nichita Stanescu, E. E. Cummings, Charles Bukowski, Allen Ginsberg, Luis Borges, William Shakespeare, Pablo Neruda, Theodore Roethke, Arthur Rimbaud, Henry David Thoreau, Walt Whitman, John Keats,…

15. Eroii mei preferaţi din literatură: Harry Haller (Lupul de stepa – herman Hesse), Josef K. (Procesul – Franz Kafka), Raskolnikov (Crima si pedeapsa – Dostoievski), Nicholas Urfe (Magicianul – John Fowles). 

16. Eroinele mele preferate din literatură: Esther Greenwood (Clopotul de sticla – Sylvia Plath)

17. Compozitorii mei preferaţi: Mozart, Beethoven, Bach, Vagner, Chopin, Ceaikovski.

18. Pictorii mei preferaţi: Van Gogh, Renoir, Monet, Dali, Breton,…

19. Eroii mei preferaţi din viaţa reală: eu in zilele mele bune

20. Ce urăsc cel mai mult: ce e artificial, fals. 

21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din nastere: sa fiu mai putin agitata  

22. Cum aş vrea să mor: geee ce fel de intrebare e asta? :-s in somn, na… 

23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă: alea care nu se repeta de prea multe ori  

24. Deviza mea: nu am o deviza, dar… sa zicem ca o aplic pe asta: sunt responsabila pentru viata si fericirea mea, doar eu, nimeni altcineva.

Cu riscul de a cobi, o afirm: a venit primavara!!! Acum sa speram ca nu se va razbuna pe mine planeta maine cu o ninsoare. Dar, dat fiind faptul ca azi am fost draguta si, timp de o ora, am oprit toate luminile si am scos ce aveam de prin prize (am renuntat si la prima repriza de meci)… ar face bine sa-mi lase primvara in pace.

Azi am pozat o floare (da, inca una )

Nu inteleg o chestie si poate ma lamureste si pe mine cineva mai experimentat in domeniu.

De ce este denumita casatoria “calvarul vietii in doi”? (este un citat pentru ca am auzit chestia asta iesind din gurile multor oameni casatoriti) De ce exista atatea bancuri care sa sublinieze monstruozitatea degenararii unor relatii? (pentru ca nu cred ca au aparut fara nici un fundament) Si de ce se mai casatoresc oamenii, daca este atat de ingrozitoare viata in doi? (stiind ce calvar ii asteapta) In ce ne transformam dupa ce ne vedem cu inelu ala pe mana si un certificat? Pentru ca probabil nu constientizez implicatiile profunde. Desi, sincer nici nu inteleg de ce ar trebui sa existe aceste implicatii. E o bucata de hartie si un inel!!! Sunt aceiasi doi oameni care se presupune ca se iubeau de au luat aceasta decizie, si aceleasi conditii de viata (presupunand ca majoritatea si locuiesc impreuna inainte de nunta).

Deci… Ce se intampla? Cand devine femeia acel monstru odios care trebuie exterminat, iar barbatul acel specimen ultra-misogin care isi uraste viata si pe cea a familiei lui? Pentru ca nu vreau sa ajung niciodata asa. 

Cred ca mi-a murit simtul umorului azi, sau am citit prea multe bancuri despre barbati si femei… dar nu pot sa nu-mi pun aceasta intrebare. Sunt curioasa.

Nu stiu cum se face, dar de fiecare data cand trebuie sa plec undeva a doua zi si stiu ca trebuie sa ma trezesc foarte devreme nu pot sa dorm bine noaptea (de stres ca nu o sa ma odihnesc suficient). Sunt de groaza! M-am trezit moarta de oboseala, evident, dar cu multa voie buna. Macar atat. Am pierdut ambele metrouri spre gara, si m-am gandit la un moment dat sa-i trimit prietenului meu un mesaj ca intarzii. Culmea, si el imi scria exact acelasi lucru in acelasi timp. Minunat, intarziam amandoi. Doar ca el a intarziat “putin” mai mult si deja ma gandeam ca vom pierde trenul. Dar nu.

Trenul era un rapid de-ala inghesuit in care nu-mi pot tine comod picioarele, sau mai bine zis nu mi le pot misca. Noroc ca drumul era doar de doua ore, altfel amorteam de tot. Si noroc cu entuziasmul meu debordant care lua amploare pe masura ce apareau petece de zapada, munti si parauri . In fata noastra statea un cuplu cam dubios, de oameni timizi si foarte cuminti, parca le era rusine unu de celalalt, si vorbeau ciudat, discutii de-alea aiurea despre “vreme” ca sa nu caste de plictiseala. Iar tipa mi-a facut pofta de gummy bears! Deja dormeam pe mine cand am ajuns in Sinaia. Doar aerul acela rece si curat de munte m-a mai trezit. Ok, si peisajul . Straniu, dupa ce-am urcat acele zeci si sute de trepte ca sa iesim din gara pentru a ajunge pe strazile din Sinaia, am observat cat de frumos se vedeau varfurile muntilor sclipind de zapada si am exclamat in cor: “vreau acolo sus!” Era clar, trebuia sa ajungem acolo sus .

Mirifica noastra vila se afla sus pe Furnica, pentru ca mie mi s-a parut foarte interesant sa admir panorama de undeva de sus de la balcon. Nu m-am gandit insa si la minunatul nostru drum de urcat cu bagaje in spinare pana ne lua ameteala. Eh, acu asta e. Urcam. Ca o fata de oras ce sunt, care nu a fost in viata ei decat o singura data la tara cand era mica si abia isi aminteste vag ceva, animalele de curte sunt ceva extraordinar si iesit din comun. Asa ca puteam oare sa treaca un biet cocos cu gaina lui neobservat prin fata mea? Imposibil! Desi mi-a fost foarte greu sa scot camera si erau gata sa ma calce doua sau trei masini pentru ca ma oprisem in mijlocul drumului si incercam hipnotizata sa scot aparatul, sa urmaresc cocosul si sa nu scap din mana floricelele mov pe care tocmai le cumarasem de la o batranica. Nu apucasem sa setez camera, dar ce conteaza? Iata cocosul si gainusa printre gunoaie   mare grozavie .

Si cocosul ala nu e singura vietate pe cate am intalnit-o pe acolo. Intr-o curte (cred) privata se aflau o gramada de curcani si curci si gaini si cocosi si catei… si naiba stie ce mai era si nu am vazut. Deci woaaaa… curcani, in viata mea nu am vazut un curcan. Nici nu stiam ca sunt atat de mari si scarbosi. Parca aveau niste margele de mate la cioc. Absolut dezgustator. M-am apropiat curioasa ca sa-i vad mai bine. Si ei s-au apropiat curiosi ca sa ma vada mai bine. Pana cand am avut impresia ca o vor lua la fuga dupa mine (prea veneau cu elan), asa ca am exclamat un “oh, fuck” si am luat-o terifiata la fuga cu curcanii dupa mine, spre amuzamentul lui Catalin. Totusi, erau haiosi asa, daca ma gandesc mai bine. Cum se invarteau ei asa pe varfuri ca niste balerine pe poante, se balanganeau de pe un picior pe altul,  si scoteau sunete amuzante “galgalgal” hahaha . Iata si un portret de curcan. Pentru ca merita.

Vila m-a impresionat cu adevarat si in mod placut. Foarte finuta si cu gust amenajata, parca eram o printesa in castel. Iar baia, de nota 10. Uitati si privelistea de la balcon …

Sambata am fost cam lenesi, dupa ce ca eram morti de somn ne-am mai si indopat la pranz cu mancaruri vanatoresti. Si mi-au mai trebuit si papanasi. Am aflat si eu ca pastrama de caprioara e chiar buna, desi cam greu de mestecat. Mda, am lasat urcatul pe munte pentru a doua zi, era clar ca abia ne mai miscam, am urcat din nou pana la vila si ne-am facut siesta de dupa amiaza ca niste mosnegi .

Seara am iesit la distractie. Foarte draguta Cafeneaua Parcului. Pacat ca nu aveau tort. Atat de pacat incat am plecat in cautare de tort, sau inhgetata, sau prajitura. Sau ce-o fi, numai sa fie, si sa fie dulce. Deh, glicemia asta… Si ne-am plimbat, si-am povestit, si ne-am tot plimbat… pana am dat de o cofetarie simpatica unde aveau Winter Fairy tale Tea (preferatul meu) si o gramada de prajituri. Acolo era de noi. Clar. Am filosofat despre nemurirea sufletului si alte alea pana ne-a apucat noaptea asa ca am considerat ca e cazul sa ne intoarcem. Of, stiam eu ca trebuia sa renunt la ultma parte din prajitura cu ciocolata… Mi-a fost rau toata noaptea, ma dureau oasele de la frig (sunt intr-adevar o baba cu reumatism; trist) si la 6 dimineata eu ma gandeam la sunetele din latratul cainilor. Chiar am avut o revelatie. Cainii comunica intre ei. Am analizat.

Un caine cu glasul mai gros latra ceva, apoi il repeta (erau exact aceleasi sunete in aceeasi ordine). Si il repeta pana cand alti caini raspundeau. Iar cei care raspundeau o faceau prin aceleasi sunete, chiar daca erau alte tonalitati. Incredibil. Ca si cum ceilalti caini repetau ceea ce spunea primul pentru a confirma. Mai mult nu am analizat pentru ca imi era preeeaaaa soooomn. Rupta de oboseala m-am tarat jos din pat intr-un final. Soarele stralucea atat de puternic si inunda intreaga camera, incat parca am uitat si de oboseala si de tot. Era o zi minunata!

Asa ca ne-am indopat, am vizionat Scooby Doo si varcolacul din Transilvania (don’t ask) si alte desene dubioase cu un animalut frustrat care isi umplea mana de frisca intr-o masinarie ciudata de bucatarie pentru a “fi de ajutor”, ne-am facut bagaju si am plecat.

E ciudat ca in acea zi minunata cerul a fost efectiv plin de avioane cu reactie, precum cel din poza. Dar toata ziua, cerul era in continuu plin de dare albe. Foarte frumos. Foarte frumoasa era si vila de 5 stele de mai jos la care taaare mi-ar placea sa ma cazez candva. Arata foarte primitor si stiu ca oferea o gramada de servicii interesante precum SPA .

Pentru ca vroiam “acolo sus”, am luat telegondola spre cota 1400. Uite si o poza facuta din telegondola in apropiere de 1400. Da, e facuta prin geam .

Iar pentru cei care nu au urcat pana acum cu telegondola, chestia cu pricina arata asa: roz.

Va puteti imagina cum m-am schimbat la fata cand m-am vazut “acolo sus”. Mai ales ca “acolo sus” insemna zapada maaaare si o panorama incredibila.

Ne-am jucat, ne-am aventurat prin zapada pana la genunchi, am facut poze, si apoi am coborat. Si se putea sa nu-mi sune telefonul in cele mai nepotrivite momente? Evident ca nu

Ne-am oprit la Taverna Sarbului ca sa ne indopam din nou. In sfarsit am gasit si clatite in meniu. Si din fericire pentru mine, chiar aveau. Salivam dupa ele de doua saptamani . De data asta am impartit portia de snitel de pui (nu ca anul trecut) si culmea, eu tot nu am terminat-o mananc cat o vrabie.

Enfin, am coborat spre Peles, incetisor pentru ca deja ne dureau picioarele de la atata urcat, cobarat, urcat, coborat… Ne-am pozat prin curtea palatului, ne-am imaginat viata de acum un secol si am pozat imprejurimile (da, statuile erau toate bagate in niste pungi; nu ma intrebati de ce).

Din nou, aceleasi cadre cu Pelesul, din exact aceleasi unghiuri . Cat de previzibil…

Dar parca-s mai frumoase culorile de data asta. Sau nu. Cine mai stie?

In ciuda perseverentei mele si dorintei nemarginite de a poza paraul de langa Peles, nu am reusit pentru ca lumina nu m-a ajutat deloc. Poate alta data voi avea mai mult noroc. Am cascat gura la tarabele cu suveniruri si am rezistat tentatiei de a-mi cumpara mere glazurate sau cum naiba se numesc. Pareau… chimice. Poate nu erau, dar deh.. piticii nu m-au lasat. Mi-am cumparat insa niste bratari de piele si un colier cu jad si chihlimbar foarte dragut de la o tanti artist plastic. O raritate in ziua de azi printre atatea kitch-uri chinezesti sau turcisme.

Si dupa atata plimbare am vrut si in parcul din centru. Dar picioarele mele ma urau deja si mi-au facut in ciuda nemaivoind sa se miste din foisorul unde aterizasera. Totusi, le-am obligat. Cu maaaare greutate le-am convins sa ma duca si pana sus la vila. Era cazul sa ne luam bagajele. Zis si facut. Ne-am intors cu tot cu ele la cafeneaua Old Nick unde fusesem cu o seara inainte. Asteptam sa se faca 8 seara ca sa pornim spre gara. De data asta am citit povestea localului, foarte interesanta si captivanta, trebuie sa recunosc.

O pisicuta neagra simpatica se tot plimba pe acolo (se vedea ca era a lor pentru ca purta zgarda si era obisnuita cu oamenii si cu locul), dar nu ne baga deloc in seama. Insa, a fost de ajuns sa dau o fuga pana la baie, pentru ca ce sa vad la intoarcere? Pisicuta cea simpatica lafaindu-se la Catalin in brate, care o pupa si o mangaia de numa. Awwww, ce duuuulceee. M-am infiintat si eu rapid pe canapea si pisica imediat a sarit la mine in brate, s-a asezat confortabil si a stat sa ma joc cu ea dupa bunul plac. Si ce mai torcea… Am si uitat ca-s alergica. Blanita ei mirosea a pudra parfumata; era cea mai curata si ingrijita pisicuta pe care am intalnit-o in viata mea. Se facuse 8, asa ca am plecat spre gara. Ma miram ca nu m-a apucat inca alergia (eu sunt foarte alergica la pisici da, e drama existentei mele). Dar nu a intarziat foarte mult sa apara. Am stranutat de m-au luat dracii vreo 20 de minute. Noroc cu servetelele.

De data asta trenul nu a mai fost chinuitor pentru picioarele noastre ca la dus. Si am constatat ca era exact acelasi cu care ne-am intors de la Cluj dupa revelion. Eu tocmai imi exprimam bucuria de a nu avea in preajma copii de aceasta data. Desigur, pana la primul urlet infiorator al unu “ingeras nevinovat” pozitionat cu cateva scaune mai in spate. Si mi-a zis Cata sa tac, sa nu cobesc. Of, ingrozitor. E un blestem. Nu pot sa sufar copiii! Urmatoarea oprire, Bucuresti. Eh, hai ca nu a fost asa rau, chiar deloc . As zice ca a fost una din cele mai reusite excursii de pana acum. Chiar m-am deconectat complet si m-am simtit extraordinar. Ar trebui sa facem asta mai des.