“I thought that I could not be hurt; 
I thought that I must surely be 
impervious to suffering– 
immune to mental pain 
or agony…

How frail the human heart must be– 
a throbbing pulse, a trembling thing– 
a fragile, shining instrument 
of crystal, which can either weep, 
or sing.“ (Sylvia Plath)

Am citit recent ceva care mi-a amintit de un ceva similar. Ce frumos era cand eram mica. Ma simteam invincibila si eram convinsa ca toate relele pamantului ma vor ocoli pentru ca sunt o fiinta minunata si chiar daca, din greseala ma vor atinge, nu voi simti nimic pentru ca sunt tare ca piatra. Sau nici macar nu constientizam ca exista vreo posibilitate sa fiu ranita. Apoi m-am indragostit si nu stiam ce se intampla de mi-a disparut subit scutul de protectie si m-am trezit doborata de sageti din toate directiile. 

Dar asta e, ni se intampla tuturor mai devreme sau mai tarziu, important e sa invatam ceva din lectiile respective. Problema apare cand avem impresia ca totul e iubire, cand de fapt, de cele mai multe ori e cu totul altceva. Ne atrage ideea de iubire si cand gasim si o persoana de care sa ne indragostim ne agatam cu ghearele si cu dintii de acel sentiment sau stare mai bine zis convingandu-ne singuri ca gata, iubim eten. E atat de usor sa confunzi lucrurile. Iar daca nu e reciproc ne afundam intr-o mare de lacrimi/depresie si ne victimizam ca de ce ni se intampla chiar noua ca marea iubire sa nu ne vrea? Si aici intervine ceea ce am citit acolo. Chipurile ar trebui sa ramana langa noi, ca e bine si asa, nu? Din mila, compasiune, pentru a nu frange inima bietului om ranit de sagetile necrutatoare ale lui Cupidon. Ca sunt destule cupluri care sunt de o viata impreuna desi nu se mai iubesc de zeci de ani sau nu s-au iubit niciodata, si totusi pot trai decent impreuna. 

Sunt socata, pentru ca nu tin minte nici in cea mai crunta clipa de agonie pe care am avut-o vreodata sa fi gandit asa ceva. Imi doream sa fie altfel lucrurile, mi-ar fi placut, sufeream, ca tot omul…. dar nici chiar asa. Cat de masochisti si sadici suntem, in acelasi timp. Ca sa nu mai zic si egoisti. Desigur, nu chiar toti, deci nu sariti ca nu generalizez, ma refer doar la ACELE cazuri (multe de altfel). Sa ne milogim de altcineva sa ne ofere ceea ce noi singuri nu ne oferim: iubire. Pentru ca daca ne-am iubi nu ne-am multumi cu firmiturile aruncate ocazional de altcineva. Sau mai rau, sa ne asteptam ca celalalt sa isi sacrifice fericirea pentru noi si sa ramana langa noi numai asa, ca vrem noi. WTF???!!! Oameni buni, dragoste cu de-a sila chiar nu se poate. Ori e, ori nu e. Si mai mult de atat, iubirea e generoasa, daca ar fi acolo nu ti-ar permite sa privezi persoana de iubita de fericire cu buna stiinta. Asta e chiar o dovada ca nu o iubesti.