De conversatiile filosofice despre univers, evolutie, sensul vietii si cate si mai cate… noaptea pe pietrele sparte de valuri, cu marea stropindu-ne-n fata spuma sarata, iar mana ta calda atat de familiara impletindu-si degetele cu ale mele intr-o inlantuire completa…

De apusurile de la capatul falezei, unde stancile de imbina cu vantul si soarele se ineaca intr-o umbra de sange. Iar vidul e forma si forma este vid, si timpul se topeste intr-o singura clipa eterna… si moarta…

De sunetul obturatorului care rupe tacerea monotona a zgomotului de fond. Inca o data, si inca o data… Imi place sa imortalizez momente. Sunt o criminala care ucide de placere. Si vreau sa o fac din nou, dar timpul s-a scurs iar valurile imi spala pentru prima oara urmele din taramul ce-i apartine…

De balaceala jucausa cu mingea, prelungita pana cand buzele ne inghetau intr-un larg zambet vanat, iar pielea ni se strangea asemeni unei gaini jumulite…

De magia prin care faceam totul in jur sa dispara, iar lumea se tranforma in nisip si peretii in aer, si toate grijile pamantului se pulverizau printr-o simpla imbratisare. “O sa pierdem trenul”… “Si ce conteaza?”…

P.S. Data viitoare o sa reusesc si eu o expunere lunga .

“I thought that I could not be hurt; 
I thought that I must surely be 
impervious to suffering– 
immune to mental pain 
or agony…

How frail the human heart must be– 
a throbbing pulse, a trembling thing– 
a fragile, shining instrument 
of crystal, which can either weep, 
or sing.“ (Sylvia Plath)

Am citit recent ceva care mi-a amintit de un ceva similar. Ce frumos era cand eram mica. Ma simteam invincibila si eram convinsa ca toate relele pamantului ma vor ocoli pentru ca sunt o fiinta minunata si chiar daca, din greseala ma vor atinge, nu voi simti nimic pentru ca sunt tare ca piatra. Sau nici macar nu constientizam ca exista vreo posibilitate sa fiu ranita. Apoi m-am indragostit si nu stiam ce se intampla de mi-a disparut subit scutul de protectie si m-am trezit doborata de sageti din toate directiile. 

Dar asta e, ni se intampla tuturor mai devreme sau mai tarziu, important e sa invatam ceva din lectiile respective. Problema apare cand avem impresia ca totul e iubire, cand de fapt, de cele mai multe ori e cu totul altceva. Ne atrage ideea de iubire si cand gasim si o persoana de care sa ne indragostim ne agatam cu ghearele si cu dintii de acel sentiment sau stare mai bine zis convingandu-ne singuri ca gata, iubim eten. E atat de usor sa confunzi lucrurile. Iar daca nu e reciproc ne afundam intr-o mare de lacrimi/depresie si ne victimizam ca de ce ni se intampla chiar noua ca marea iubire sa nu ne vrea? Si aici intervine ceea ce am citit acolo. Chipurile ar trebui sa ramana langa noi, ca e bine si asa, nu? Din mila, compasiune, pentru a nu frange inima bietului om ranit de sagetile necrutatoare ale lui Cupidon. Ca sunt destule cupluri care sunt de o viata impreuna desi nu se mai iubesc de zeci de ani sau nu s-au iubit niciodata, si totusi pot trai decent impreuna. 

Sunt socata, pentru ca nu tin minte nici in cea mai crunta clipa de agonie pe care am avut-o vreodata sa fi gandit asa ceva. Imi doream sa fie altfel lucrurile, mi-ar fi placut, sufeream, ca tot omul…. dar nici chiar asa. Cat de masochisti si sadici suntem, in acelasi timp. Ca sa nu mai zic si egoisti. Desigur, nu chiar toti, deci nu sariti ca nu generalizez, ma refer doar la ACELE cazuri (multe de altfel). Sa ne milogim de altcineva sa ne ofere ceea ce noi singuri nu ne oferim: iubire. Pentru ca daca ne-am iubi nu ne-am multumi cu firmiturile aruncate ocazional de altcineva. Sau mai rau, sa ne asteptam ca celalalt sa isi sacrifice fericirea pentru noi si sa ramana langa noi numai asa, ca vrem noi. WTF???!!! Oameni buni, dragoste cu de-a sila chiar nu se poate. Ori e, ori nu e. Si mai mult de atat, iubirea e generoasa, daca ar fi acolo nu ti-ar permite sa privezi persoana de iubita de fericire cu buna stiinta. Asta e chiar o dovada ca nu o iubesti.

“When you draw something it lives and when you photograph it it dies”

(John Fowles – Colectionarul)

Pentru continuare click aici.

A venit primavara (desi nu se vede), am terminat si cu “minunatul” master si vreo doua zile ma intrebam de ce nu ma simt bine? Ar trebui sa jubilez, dar o faceam doar teoretic si superficial. Cinismul a pus stapanire pe mine si m-am lasat prada lenevelii si apatiei. Mda… cu aceasta ocazie am meditat asupra motivelor letargiei mele inexplicabile si iata raspunsul: eram terminata (fizic, psihic si emotional). Asa ca am inceput revizia si renovarea post-ASE.

Verdictul: oboseala cauzata de stres, oase anchilozate de baba datorita statului in pozitia ganditorului de la Hamangia pentru a reflecta si a scrie mirifica teza de disertatie, imunitate scazuta a organismului, ceva imi spune ca tot din cauza stresului (adica sunt racita moarta si nici pana acum nu mi-a trecut otita),  si nu in ultimul rand… mi-e groaza sa ma uit la pielea mea .

In ce consta renovarea? Pai, in primul rand… fuga la doctor pentru analize si cumparaturi de medicamente. Fuuun! Apoi, cura de vitamine, multa apa (sunt surprinzator de deshidratata din motive nedeterminate), stretching, exercitii cardio, fitness, o alimentatie sanatoasa (s-a terminat cu prostiile la punga) si exfoliere. Aparent, dezastrele nu sunt atat de mari precum par… Cred… Dar abia acum realizez ce poate sa faca stresul din om. Ingrozitor.

Astazi m-am trezit bine dispusa, in ciuda durerii de gat, nas, urechi si cam orice altceva. Asa ca am pus muzica si m-am apucat de stretching. Dupa vreo 20 de minute de “trosc”, pardon antrenament pentru mobilitate a articulatiilor si intindere a muschilor am trecut efectiv la treaba: gimnastica. Vai doamne! Se vede ca am somat vreo 3 luni de zile. Abia am reusit sa fac 100 de abdomene, cand in mod normal faceam 500 fara probleme. Am imbatranit dar nu-i nimic, perseveram. Am continuat cu exercitii cardio si am terminat tot cu ele. Adica m-au terminat ele pe mine. Sincer, imi compatimesc vecinii. Nu stiu cum ma suporta. Daca in ultima vreme au scapat de “simfoniile” chitarii mea acustice si metalele suparate (ascult la casti), acum sar ca o minge prin casa . How can you not love me?

P.S. Trebuia sa apara si poza asta aici, nu? Cred ca motivul este evident.

“Eve” va fi ca noua in curand .

La In Flames desigur. Iar pentru cine nu stie cine sunt In Flames, rusinica! Clipuri cu ei, mai jos.