“Barbatii la care ne gandim se pot imparti in doua clase: barbati care ar trebui sa ne placa, dar nu ne plac, si barbati care nu au niciun motiv sa ne placa, dar ne plac.” – Jerome K. Jerome

Acum cativa ani ma intrebam ce este in neregula cu mine? Ceva trebuie sa fie pentru ca lucrurile nu par sa aiba nici un sens. Cunosc barbati minunati dar nu imi plac. De ce nu-mi plac? Pentru ca nu sunt… incitanti… pentru ca e plictisiotr sa vezi ca cineva e vesnic la dispozitia ta, chiar de la bun inceput, si poti sa-l manevrezi ca pe plastelina. Unde e distractia in asta? Barbatul perfect este plictisitor. Apoi, cunosc barbati ingrozitori (afemeiati, cu obiceiuri dubioase dar interesante cumva, cu anturaje pe care nu le agreez de nici o culoare), dar imi plac. Nu am identificat inca motivul. Probabil pentru ca sunt incitanti, e ca un joc. Acum am inteles ca, de fapt, nu este nimic in neregula cu mine. Asa suntem noi femeile, masochiste . Iar lucrurile nu trebuie sa aiba sens. 

Am o prietena care alege numai barbati din a doua categorie si se plange ca are ghinion. (Si nu este singura) Isi doreste unul din prima categorie, dar alege exact pe dos. Mereu. Si chiar nu isi da seama de ce. Dar pot empatiza intr-o anumita masura. In mod straniu si eu am facut acelasi lucru o perioada, dupa care, mai mult intamplator sau dintr-o analiza gresita, am dat peste unul din prima categorie. Initial am fost extaziata. In sfarsit, unu bun! Dupa un timp, insa… m-am dezumflat si am acceptat infrangerea. Oricat as fi vrut sa-mi placa, nu mergea, nu eram fericita, imi lipsea distractia. Nu putea sa-mi placa si pace. Si atunci care e solutia? Ce vor femeile de fapt? Pai, am spus deja in primul paragraf . Exact aia.