Cand eram mai mica detestam Bucurestiul. Abia asteptam vacantele sa plec la bunicii mei din Cluj. Clujul ma fascina, prin arhitectura deosebita, in special catedralele si bisericile cu turnuri colorate, dealul “Cetatuia”, de unde putei privi intreg orasul, linistea si curatenia de pe strazi, porumbeii vecinului de la parter, gradina uriasa de tradafiri din fata blocului si, nu in ultimul rand, prietenii mei cu care alergam si ma hlizeam toata ziua nestingherita pe afara. Aveam un sentiment de libertate si eram cu adevarat fericita. Bucurestiul era asociat in mintea mea cu mizeria, tiganii si hotii de copii cu care ma speriau parintii, obligatia de a-mi face temele si de a fi cuminte. Practic nici nu am reusit sa-l cunosc… poate datorita repulsiei mele fata de el “din principiu”, poate datorita faptului ca nu mi s-a lasat libertatea de a-l cutreiera dupa bunul plac, sau poate ca pur si simplu nu am avut o minte suficient de deschisa pentru a-l intelege.

Timpul a trecut, iar Clujul a inceput sa mi se para tot mai stramt, oarecum sufocant, previzibil. Adevarul e ca este destul de mic, sunt de ajuns cateva ore pentru a-l cuprinde cu totul. Si atunci, ce mai ramane de cunoscut? Incepusem sa ma plictisesc de acelasi Parc Mare, care cu mult timp in urma mi se parea atat de urias, iar acum mi se pare atat de mic… incepusem sa ma plictisesc si de aceleasi locuri de intalnire din fata magazinului Central sau a Catedralei gotice, de aceleasi localuri, aceleasi magazine… Spiritul meu boem vroia ceva nou de descoperit, mereu ceva ce mi-a scapat, ce nu am intalnit sau trait pana atunci. Mi se facuse un dor cumplit de Bucuresti. Abia atunci am inceput sa inteleg ce are Bucurestiul frumos. Este imens si niciodata la fel. Optiunile sunt uriase. Intr-un fel, imi aminteste de fotografiile lui Cartier-Bresson.

Acum pot sa spun ca iubesc Bucurestiul! Cu farmecul stradutelor Micului Paris interbelic, chiar si asa in paragina si plin de tiganusi care joaca fotbal printre trecatori; cu parcurile atat de diferite unele de celelalte, astfel ca pot alege in care sa ma plimb in functie de starea de spirit, peisajul dorit si chiar fotografiile pe care vreau sa le fac; cu freamatul incontinuu si agitatia atat de plina de viata, dar si linistea ca-ntr-o poveste rupta de lume de pe unele alei sau din spatiile verzi ale unor parcuri; magazinele de toate felurile unde gasesti orice-si doreste inima, de la ate colorate pana la papagali Ara sau cosmetice frantuzesti; cu cafenelele si terasele chic unde poti savura ciocolata cu calda cu arome de toate felurile, chiar si cozonac, si prajituri de-ti dau lacrimile de placere cand le mananci; cu zilele caniculare petrecute cu prietenii “pe motoare”, cu o bere, mici si cartofi prajiti in fata si un cer imens plin de nori albi pufosi deasupra capului, atat de aprope, parca ai putea sa-i atingi cu degetul daca ai intinde mana sper ei; cu ploile torentiale de vara care-ti inunda aleea si te obliga sa te descalti si sa alergi descult plin balti pana acasa; cu smogul acela etern care inconjoara orasul si ne umple parul, pielea, plamanii si viata de mizerie si ne forteaza simtul umorului si puterea zi de zi; cu soferii nebuni care-ti revolutioneaza ideea despre trafic si semafoare.

As zice ca imi place Bucurestiul cu totul, cu partile bune, cu partile mai putin bune si, cred ca sunt suficient de cinica incat sa spun ca inclusiv cu partile rele. Exista totusi un lucru care nu imi place la Bucuresti: anume lipsa de securitate pe care o resimt uneori cand ma intorc tarziu acasa. Nu stiu daca sunt de vina filmele horror pe care le-am vazut, lucrurile horror pe care le-am vazut in afara peliculelor de film sau pur si simplu gandurile a ceea ce s-ar putea intampla, insa cartierele bucurestene nu sunt tocmai cel mai sigur loc. Cu toate astea, stiu ca nu as putea sa-mi vizualizez viata in alt oras. E frumos sa schimb peisajul uneori, chiar simt aceasta nevoie din cand in cand, insa, la un moment dat, ma plictisesc – de liniste, de natura, de orice – si vreau sa ma intorc “acasa”.

Acum o luna si ceva am aterizat la spitalul de ORL cu o problema in gat. Dar, cand sa ma consulte doctorul, s-a oprit in fata mea si a inceput sa-mi studieze cu atentie  fata. A mormait ceva indescifrabil dupa care mi-a spus direct: ai o usoara deviatie de sept, cand iti faci curaj hai sa facem o plastie frumoasa. Eu ma uit stupefiata la el si-i reamintesc pentru ce am venit. Ok, si gatul meu..? (Nu, nu mi-am facut plastie, nici nu intentionez, intrucat deviatia mea de sept abia se observa daca te uiti cu atentie si nu ma deranjeaza deloc.)

Pe chirurg totusi il inteleg, asta este meseria lui si e normal sa incerce sa mai faca un ban cand observa ca e loc de asta. De ce atata obsesie pentru operatiile estetice in randul femeilor (mai ales)? Acum nu mult timp eram intr-o cafenea si, la un moment dat, aud la masa de alaturi niste tipe vorbind despre ce operatii mai vor sa-si faca asa cum vorbesc eu cu prietenele mele despre ce oje ne-am mai cumparat. Oare suntem atat de nemultumite de felul in care aratam, si incapabile sa ne acceptam asa cum suntem numai pentru ca exista o oferta intreaga de optiuni pentru remodelarea a orice nu ne multumeste? Eu inteleg necesitatea chirurgiei plastice acolo unde este nevoie de ea: deviatie de sept care te deranjeaza (nu poti respira din cauza ei sau sforai in ultimul hal), cicatrici mari, urme de accidente sau alte operatii, cazuri extreme in care ai o trasatura foarte urata din nastere – de exemplu un nas urias – care sa te faca sa arati diforma sau ceva, si inteleg cazurile femeilor cu pieptul plat ca de barbat. Unii oameni chiar au nevoie de asa ceva si merg la doctor pentru a se trata. Nimic nefiresc. Dar la femei frumoase, fara defecte vizibile care sa le faca sa arate anormal… chiar nu pot sa inteleg. Oare cat low self-esteem sa ai? 

Totusi, este vorba de o operatie ca oricare alta. Nu un mall in care te duci sa-ti faci cumparaturile. Acum observ sa se merge ca chirurgul estetician ca la un salon de coafura . Vreau sanul asta asa, mai “cu volum”, si mai taiati un pic din nas, scoateti-mi grasimea din fund si injectatimi-o in pometi. Wtf? Si totusi, privind dintr-un alt punct de vedere, nu este numai o o operatie ca oricare alta. Ea iti schimba trasaturile pe care le aveai din nastere, pe care le-ai mostenit de la familia ta, cu care ai trait o buna bucata de vreme. Cat poate sa te complexeze o trasatura incat sa vrei sa te debarasezi de ea in felul asta?

Mie mi se pare dovada unui caracter slab (desigur exceptand cazurile in care am mentionat ca ar fi nevoie de plastie), incapabil sa se accepte pe sine cu bune, cu rele. Nici nu om nu e perfect, chiar daca photoshopul te poate face sa arati perfect intr-o poza. Iar obsesia asta a atingerii perfectiunii nu va duce la obtinerea perfectiunii, nici prin operatii estetice. Pentru ca oricat de multe ai face, prin insasi natura ta de om si chiar prin insasi decizia de a te schimba in felul acesta artificial, iti demonstrezi imperfectiunea.

Ieri am iesit la plimbare si pozat prin parcuri fara cardul de memorie in aparat Tipic eu. Asa ca m-am intors din drum dupa el si am intarziat 23 de minute la intalnirea cu prietena mea D. Ma chinui de cateva saptamani sa prind un apus de soare ca sa fac un HDR, insa fara succes. Ieri m-am inversunat atat de tare, incat m-am asezat pe marginea lacului din parcul Carol si am zis ca nu ma mai misc de acolo pana nu apune soarele. Si am asteptat, si am tot asteptat… cerul s-a colorat usor in mov. Si… atat. Trece timpul, incepe sa se intunece, eu stupefiata: “Dar, unde e apusul meu???!!! Asta a fost tot???!!! ” Nu stiu, dar am plecat foarte suparata ca NICI de data asta nu am reusit. Am ramas doar cu niste poze facute pe timp de zi.

E adevarat ca sunt unele femei carora nu le place sa se aranjaze, sa se machieze, etc. Insa multora le place, ba chiar excesiv. Diferenta sta in motivul pentru care o fac. Pana la urma de se chinuie atata femeile sa arate bine? Pentru cine?
Ei bine, iata concluzia mea:
- Unele femei nu au incredere in ele, in felul in care arata, nu se iubesc pe sine asa ca fac tot posibilul, cu disperare chiar, sa se faca remarcate de catre altii. Evident, pentru ca acei altii sa le confirme ca arata bine. Insa aceasta confirmare nu vine, decat poate de la cocalari sau muncitori de pe santierele in lucru, pentru ca disperarea cu care incearca este mult prea vizibila. Si nu in sens pozitiv. Asa ca incearca si mai cu disperare. In categoria asta intra mai mult femeile/fetele pitzipoance carora li se pare ca le sta minunat imbracate ca pe centura si machiate ca niste hibrizi de clovni de la circ si papusi barbie. Sa fie narcisism? Insa si narcisismul are la baza o lipsa de incredere in sine. Dar cred ca e vorba numai de pitzipoance, probabil sunt si destule alte femei care nu sunt pitzipoance dar pur si simplu nu stiu sa se imbrace cu gust si sunt prea disperate sa isi caute aprobarea “frumusetii” lor cu orice pret. Din pacate, pitzipoance sau nu, tot muncitorii si cocalarii o sa le fluiere pe strada.
- Alte femei se iubesc si au incredere in ele. Asa ca nesimtind nevoia sa cerseasca aprecierea altora, nu se chinuie sa atraga privirile ostentativ. Deci da dragi barbati, genul asta de femei nu se aranjeaza pentru voi, oricat de mult v-ar placea sa va umflati ego-ul cu asta. O fac pentru ele, au un stil al lor si nu au grija de ele numai cand ies din casa, ci tot timpul .
- Iar altele nu au decat o mica farama de incredere in ele, poate sunt si comode si mai nepasatoare, lasandu-i pe altii sa aleaga in locul lor, asa ca nu prea incearca sa faca ceva pentru ele, ajung sa o faca asa cum vad la altele ca ar arata bine sau li se spune ca le-ar sta bine. Sa le spunem femei care nu au un stil propriu, o personalitate, influentabile si dependente de parerile celorlalti si de trenduri.
Sunt prea dura? Poate, dar asta e adevarul.

E adevarat ca sunt unii oameni carora le plac animalele in general si nu au o preferinta bine definita pentru caini sau pisici, insa cei mai multi adera la una din cele doua tabere. Si daca e sa fim putin atenti, in cazul multor persoane putem sa si ghicim preferinta cunoscand persoana. Unii oameni pur si simplu seamana cu pisicile (la comportament), iar altii cu cainii. Nu degeaba se spune ca alegem animale care ne seamana.

Eu clar prefer pisicile, fara discutie. Pana nu demult nici macar nu sufeream cainii. Pur si simplu nu imi placeau. Acum sa zicem ca ii tolerez iar unii mi se par draguti (cum e cel din poza de mai jos)… dar atat.

De ce imi plac atat de mult pisicile si nu cainii? Pai sa vedem:

- pisicile nu trebuie scoase in casa la plimbare de 3 ori pe zi, indiferent ca ploua, ninge, e vijelie sau 7 dimineata si ploua, ninge sau e vijelie. Ar fi cu adevarat un calvar pentru mine, careia imi ia o ora de fiecare daca sa ma aranjez ca sa ies din casa. Pisica isi face treburile la locul ei.

- cainii au nevoie de atentia si afectiunea stapanului, iar daca nu o primesc, ori insista pana te scot din minti, ori sufera. Unor oameni le place asta, mie nu. Cand nu am chef, nu am chef. Pisicile isi sunt suficiente, nu au nevoie de nimic. Le e dor de tine daca le lasi singure, insa nu le vei gasi moarte la intoarcere.

- pisicile sunt silentioase, mai scot cate un mieunat ocazional si cam atat. Abia le simti prin casa. Ba mai mult, sunt adorabile cand torc. Cainii latra. Mult.

- pisicile isi gasesc de lucru prin casa sau stau linistite, eventual se mai joaca cu ceva. Nu au nevoie de asistenta ta mereu. Cainii sar ca bezmeticii, se joaca mult prea energic pentru un apartament (desi nu toti sunt chiar asa zapaciti). Si cel mai nasol lucru: isi folosesc dintii cand se joaca. I hate that.

- pisicile nu balesc. Cainii sunt uneori chiar dezgustatori.

- pisicile au personalitate, sunt ca niste oameni, fac numai ce vor ele. Cumva au pastrat o latura salbatica. Cainii sunt mereu la dispozitia stapanului. Mi se par blegi. Pot fi foarte dresati. In schimb o pisica nu poate fi niciodata cu adevarat dresata.

- pisicile sunt curate, nu miros urat si se spala singure. Si sunt frumoase si pufoase. E o placere sa le mangai. Dupa parerea mea, sunt mai estetice.

Un bonus pentru caini: sunt loiali si chiar se vede pe mutrita lor ca se bucura sa te vada. Si pisicile se bucura, dar cainii sunt mai expresivi.

Eu sunt alergica la pisici (ironica soarta asta), insa tot sper sa ma vindec si sa am candva o pisica.