De maine voi fi mai…

Mai buna, mai toleranta, mai putin egoista, mai determinata,mai puternica, mai… . De maine ma voi apuca de…, voi citi cartea “X”, voi face gimnastica, voi invata in sfarsit sa… dar nu acum, de maine. Acum oricum e tarziu, maine voi incepe o noua zi proaspata si cu forte noi. De fapt, hai mai bine de luni, ca e inceput de saptamana. Si tot asa amanam, si amanam, si iar amanam ceea ce poate am vrea sa facem sau trebuie sa facem. De ce nu acum? De ce sa lasam pe “maine” cand acel maine se poate foarte usor transforma in “niciodata”, “prea tarziu” sau “shiiiiit! cand naiba mai fac asta?”
Imi amintesc in facultate cand, in prag de licenta, unele colege ma intrebau cum naiba reusesc sa le fac pe toate? Citeam tot ce trebuia citit, ba chiar si in plus, terminam toate proiecte ciar inainte de deadline, mergeam la coafor, la concerte, scriam teza de licenta si aparea si cu unghiile facute si pusa la punct a doua zi. Cand naiba le faceam pe toate? Chiar asa, oare aveam ceva spiridusi prin camera care lucrau frenetic zi si noapte pentru a-mi rezolva toate problemele de peste zi? Nu, desi poate nu reuseam intotdeauna sa fac chiar tot ce imi propuneam, insa in orice caz nu practicam amanarea ca stil de viata. Chiar si acum sunt impotriva ei, cu toate ca o mai lungesc si eu uneori… in fond, care e graba?
Ca acum de exemplu
. Exista o serie de lucruri pe care vreau sa le fac, dar nu am chef sa ma apuc. Le voi face, desigur, pana la urma pentru ca… ma cunosc. Nu o sa mai pot sa dorm noaptea din cauza ca nu am facut ce mi-am propus si nu este posibil pentru mine sa accept ca am vrut ceva si nu am putut sa fac. Ce naiba?!
Dar pana atunci sed confortabil pe un morman de treburi de care nu vreau sa ma apuc. Universul meu este momentan un haos complet, dar ma simt bine in el, cumva nu ma deranjeaza, ba chiar il tin sub control, ma fascineaza ca pot trai atat de linistita intr-o dezordine completa. E si maine o zi, desi as prefera sa le las pe poimaine
(maine am alte planuri mult mai distractive).
Insa pe unii oameni chiar nu-i inteleg. Amana la nesfarsit un lucru iar apoi se plang ca nu mai au cand sa-l faca. Deci asta chiar ma depaseste si ma si irita cand vine imi mod repetat de la diverse cunostinte.
Sau mai rau. Isi doresc sa faca unele lucruri, ii tenteaza, le-ar placea, dar isi creeaza o mie de pretexte ca sa amane in continuare, de parca ar fi o corvoada. Si se trezesc dupa mult timp ca vaaai, si mie mi-ar fi placut sa fac asta, dar acum e tarziu, nici nu mai am timp. Chestia cu nu am timp e cred ca cel mai uzual pretext din lume. Te scoate din orice! E atat de simplu sa spui, ah, scuze, n-am timp acum. Ok, nu ai timp, ti-ar fi placut, nu ti-ai facut totusi timp. Dar atunci de ce te mai plangi? Vrei sa le fac eu in locul tau?
Eu cred ca tine foarte mult de vointa fiecaruia. Si de motivatie. Ooo motivatia, biata de ea. Zace intr-un somn adanc… iar in cazul unora e de-a dreptul in coma profunda. Si, dupa cum ziceam… de maine, pardon, poimaine, sau cand oi avea chef
imi transform haosul in ordine. Pana atunci, insa, cetinel dom’le ca nu ne grabeste nimeni.







