Credeam ca atunci cand ne place o persoana admiram diferite trasaturi ale respectivei persoane, fie ca vorbim de caracteristici fizice sau ce tin de personalitatea si sarmul persoanei in cauza. Insa, dupa o discutie foarte interesanta cu un amic psiholog, am aflat ceva ce nici prin cap nu-mi trecea. Se pare ca, lasand la o parte atractia hormonala, chimia sau vreti sa-i spuneti, de fapt, noi ne privim pe noi insine ca intr-o oglinda ca este reprezentata de cealalta persoana si ne plac de fapt si de drept chiar trasaturile noastre (pe care noi nu le cunoastem poate decat la nivelul inconstientului si pe care putem sa le trezim in noi insine oricand) reflectate in cealalta persoana. De aceea, dupa o anumita perioada de timp, cand ajungem sa cunoastem mai bine cealalta persoana, cu bune cu rele, iar avalansa de hormoni care ne “orbea” se domoleste permitandu-ne sa vedem si acele trasaturi pe care nu le agream, suntem dezamagiti. Daca am fi constienti de la bun inceput ca ceea ce privim in oglinda suntem chiar noi, lucrurile ar fi mult mai simple, iar dezamagirea nu ar mai exista. Pentru ca am reusi imediat sa distingem cealalta persoana de noi insine si mai mult, sa fim placut surprinsi de cat de multa frumusete, de care nici nu stiam ca exista, se afla chiar in noi.