Dilema intalnirilor
Mi-am amintit peste ce am dat cand cautam clipuri cu iepurasi pe youtube. Anume: sfaturi despre ce sa faci la o intalnire, ce sa nu faci, ce e bine sa spui, sau sa nu spui, ce gesturi sa faci, sau doamne fereste sa nu cumva sa faci! si o tanti foarte simpatica raspundea amabil intrebarilor puse de diversi interesati. Ca de exemplu: cum iti poti da seama daca te place? Sau cand ar fi momentul potrivit sa o sarut? Sau cum sa ma fac placuta? Etc… ati inteles ideea.
Incep sa cred ca lumea in loc sa evolueze se indobitoceste. Nu m-ar mira daca peste nu foarte mult timp vom primi sfaturi despre cum sa facem pipi. De ce am cere astfel de sfaturi unei dudui nu foarte inteligente pe care nici nu o cunoastem? Macar de ar spune ceva istet… Dar acuma pe bune, cand e momentul potrivit sa o sarut? Cum ar putea cineva vreodata sa-ti spuna cu exactitate momentul? E trist macar ca intrebi
cred ca avem cu totii niste instincte, ne nastem cu ele. Unele lucruri se simt instinctiv, nu e nevoie de harti si planificari. De ce ar cauta cineva raspunsuri la asemenea intrebari? Nesiguranta, asta e singura explicatie pe care o pot gasi. Eu credeam ca “dating” inseamna sa cunosti pe cineva, adica sa faceti cunostinta si sa vedeti daca aveti ceva in comun sau ba si sa va distrati. De unde tot stresul ala ca oare ma place, nu ma place, ce-o gandi? O fi chiar atat de greu pur si simplu sa iesi in oras cu cineva si sa vorbesti, sa ai o coversatie placuta si sa te simti bine facand exact ceea ce simti ca vrei sa faci pe moment? Lucrurile evolueaza oricum in acelasi fel, indiferent cat de stresat sau nu esti. Doar ca, cu cat esti mai crispat sa dai bine, cu atat ai sanse mai mari ca celalalt sa fuga de tine, fiindca nimeni nu vrea pe cineva disperat langa el. Si daca nu ai nimic in comun cu respectiva persoana sau nu exista chimie, pai lucrurile la fel vor sta si daca pozezi intr-o persoana care nu esti incercand sa “faci o impresie buna” sau daca nu faci absolut nimic. Oare ce s-a intamplat cu pur si simplu a fi tu insuti? E chiar asa inspaimantator sa iti lasi mastile acasa si sa te relaxezi? Cum sa te placa daca nici nu il lasi sa te cunoasca?
Am o prietena care de fiecare data cand cunoaste un tip vine la mine si-mi povesteste totul cu lux de amanunte si ma intreaba daca mie mi se pare ca el e ok pentru ea, daca ea a procedat bine cum s-a comportat si se/ma intreaba daca o fi el the one. Am dat exemplul ei pentru ca nu e singurul. Am mai cunoscut destule femei (si chiar si barbati, dar mai putini ce-i drept) care sa fie chiar atat de stresate. In primul rand cum as putea eu sa judec asa ceva? Sunt o alta persoana cu alta fire si alta personalitate. Din partea mea e ok orice daca va place
Ah, si sa nu uit, intrebarea universala: omg cu ce sa ma imbrac? 8-) Mai, grea intrebare, ce-ar fi sa te imbraci… hmm… asa cum te imbraci de obicei? Pentru ca ceva imi spune ca daca te duci in fusta mini si bluza decoltata la primele intalniri (pentru ca asa crezi ca i s-ar parea lui hot), dupa care te imbraci numai in adidasi, tricouri si blugi (ca asa te imbraci tu de obicei), el va observa o schimbare si isi va da seama ca fata pe care i-ai prezentat-o la inceput e doar o plasmuire a imaginatiei tale
. Mai fetelor, e cam urat sa prezentati o marfa cumparatorului si sa-i puneti la pachet alta, nu credeti? Cred ca tocmai ai pierdut un client.
O alta intrebare obsesiva pe care am intalnit-o pe parcurs este vestita: oare o sa ma sune? De ce nu suna? Sa-l sun eu? Sau mai rau: hai sa-i trimit un mesaj “sa vad ce mai face”
Pai, parca am convenit ca ar fi ideal sa va relaxati si sa va simtiti bine la intalnire si gata. Eu una nu sunt adepta asaltarii noului cunoscut cu telefoane si, cu atat mai putin, cu mesaje. Pai ce faceti dragelor, le oferit marfa gratis pe tava? Lasati-i sa munceasca un pic. E mult mai interesanta vanatoarea. Daca va oferiti din prima cadou, unde mai e distractia? Se plictiseste ca l-ai privat de sportul lui preferat – vanatoarea, si isi gaseste alte jocuri mai palpitante. Daca va place va cauta. Daca nu va cauta, nu va place suficient, mare chestie, de parca nu ar exista o gramada de barbati pe lumea asta. Nu inteleg de ce te-ai crampona in halul ala de un tip pe care nici macar nu-l cunosti inca. I am sure you can get over it without the drama
.
What happened to “carpe diem”?








nesiguranta probabil. o insiruire de esecuri anterioare la fel de probabil. oricum, nimeni nu-ti poate furniza o reteta castigatoare. fiecare isi are timpii sai, modul sau de a face. si apoi nebunia asta cu vandutul altui produs, a unei imagini care nu-ti apartine de fapt. si eu m-am intrebat cat de copil trebuie sa fi ca sa crezi ca poate functiona pe termen lung. dar probabil ca nici nu se cauta asa ceva. un weekend fain!
unii cauta si pe termen lung, dar nu-si dau seama ca incearca sa para altceva decat sunt din dorinta de a fi pe plac altuia. trist. asa ceva nu are cum sa functioneze pe termen lung, e logic.
frumos punctat. Majoritatea oamenilor au nevoie de “confirmari”, chiar si atunci cand au deja o parere formata…tot mai intreaba in stanga si dreapta daca fac bine ce fac. Probabil sunt carente din copilarie, un dialog intrerupt cu parintii, o lipsa de incredere in sine insusi, si lista ar putea continua. Ilustrii nostri guvernanti ar trebui sa regandeasca putin sistemul educational din Romania. Nu cred ca este folositor nimanui sa invete ani de zile formule stupide pe care oricum le uita a doua zi….si mai bine ar introduce psihologia in scoala. Dialogul cu un psiholog care sa formeze tinerii sa comunice intre ei fara teama, sa aiba curajul sa incerce sa se apropie, sa isi gandeasca efectele gesturilor si cuvintelor, sa-si inteleaga propriile nevoi si impulsuri…intr-un cuvant sa formeze adultul, ar fi vital pentru viitorul care nu-i deloc roz-bombon. Nu sunt o autodidacta si nici filozoafa….dar am avut nevoie de ani sa ma inteleg si sa inteleg oamenii din jurul meu. Poate nici nu am reusit s-o fac complet, dar fiecare zi este o noua provocare…
Si eu am colege care-mi cer sfatul, uneori ma amuz, alteori ma intristeaza povestile lor…dar fac parte din viata
Ai tu ceva dreptate, insa mie mi-a placut matematica asa ca nu zic nimic de formule
cu toate astea, as zice ca ar fi minunat daca ar invata copiii sa gandeasca cu propriul cap in loc sa invete pe de rost comentarii la opere literare sau poezii
sa ne mai miram atunci ca se trezes dupa liceu ca nu sunt in stare sa inteleaga singuri un text? Metoda cu psihologul care sa ii formeze ar fi ideala, insa nu stiu cat sunt copiii in stare sa fie receptivi fata de asa ceva de la acea varsta. Totusi, ar fi o idee chiar buna.
Colegele care cer sfatul sunt pretutindeni
ma, judecand dupa faptul ca sunt inginer….cred ca si eu am avut pasiunea matematicii; Poate si de asta am avut un oarece handicap sa inteleg filozofia vietii care din pacate nu se supune niciunei legi sau formule matematici
i know that feeling
noroc ca pe mine m-a ajutat latura artistica