Cand eram mai mica detestam Bucurestiul. Abia asteptam vacantele sa plec la bunicii mei din Cluj. Clujul ma fascina, prin arhitectura deosebita, in special catedralele si bisericile cu turnuri colorate, dealul “Cetatuia”, de unde putei privi intreg orasul, linistea si curatenia de pe strazi, porumbeii vecinului de la parter, gradina uriasa de tradafiri din fata blocului si, nu in ultimul rand, prietenii mei cu care alergam si ma hlizeam toata ziua nestingherita pe afara. Aveam un sentiment de libertate si eram cu adevarat fericita. Bucurestiul era asociat in mintea mea cu mizeria, tiganii si hotii de copii cu care ma speriau parintii, obligatia de a-mi face temele si de a fi cuminte. Practic nici nu am reusit sa-l cunosc… poate datorita repulsiei mele fata de el “din principiu”, poate datorita faptului ca nu mi s-a lasat libertatea de a-l cutreiera dupa bunul plac, sau poate ca pur si simplu nu am avut o minte suficient de deschisa pentru a-l intelege.

Timpul a trecut, iar Clujul a inceput sa mi se para tot mai stramt, oarecum sufocant, previzibil. Adevarul e ca este destul de mic, sunt de ajuns cateva ore pentru a-l cuprinde cu totul. Si atunci, ce mai ramane de cunoscut? Incepusem sa ma plictisesc de acelasi Parc Mare, care cu mult timp in urma mi se parea atat de urias, iar acum mi se pare atat de mic… incepusem sa ma plictisesc si de aceleasi locuri de intalnire din fata magazinului Central sau a Catedralei gotice, de aceleasi localuri, aceleasi magazine… Spiritul meu boem vroia ceva nou de descoperit, mereu ceva ce mi-a scapat, ce nu am intalnit sau trait pana atunci. Mi se facuse un dor cumplit de Bucuresti. Abia atunci am inceput sa inteleg ce are Bucurestiul frumos. Este imens si niciodata la fel. Optiunile sunt uriase. Intr-un fel, imi aminteste de fotografiile lui Cartier-Bresson.

Acum pot sa spun ca iubesc Bucurestiul! Cu farmecul stradutelor Micului Paris interbelic, chiar si asa in paragina si plin de tiganusi care joaca fotbal printre trecatori; cu parcurile atat de diferite unele de celelalte, astfel ca pot alege in care sa ma plimb in functie de starea de spirit, peisajul dorit si chiar fotografiile pe care vreau sa le fac; cu freamatul incontinuu si agitatia atat de plina de viata, dar si linistea ca-ntr-o poveste rupta de lume de pe unele alei sau din spatiile verzi ale unor parcuri; magazinele de toate felurile unde gasesti orice-si doreste inima, de la ate colorate pana la papagali Ara sau cosmetice frantuzesti; cu cafenelele si terasele chic unde poti savura ciocolata cu calda cu arome de toate felurile, chiar si cozonac, si prajituri de-ti dau lacrimile de placere cand le mananci; cu zilele caniculare petrecute cu prietenii “pe motoare”, cu o bere, mici si cartofi prajiti in fata si un cer imens plin de nori albi pufosi deasupra capului, atat de aprope, parca ai putea sa-i atingi cu degetul daca ai intinde mana sper ei; cu ploile torentiale de vara care-ti inunda aleea si te obliga sa te descalti si sa alergi descult plin balti pana acasa; cu smogul acela etern care inconjoara orasul si ne umple parul, pielea, plamanii si viata de mizerie si ne forteaza simtul umorului si puterea zi de zi; cu soferii nebuni care-ti revolutioneaza ideea despre trafic si semafoare.

As zice ca imi place Bucurestiul cu totul, cu partile bune, cu partile mai putin bune si, cred ca sunt suficient de cinica incat sa spun ca inclusiv cu partile rele. Exista totusi un lucru care nu imi place la Bucuresti: anume lipsa de securitate pe care o resimt uneori cand ma intorc tarziu acasa. Nu stiu daca sunt de vina filmele horror pe care le-am vazut, lucrurile horror pe care le-am vazut in afara peliculelor de film sau pur si simplu gandurile a ceea ce s-ar putea intampla, insa cartierele bucurestene nu sunt tocmai cel mai sigur loc. Cu toate astea, stiu ca nu as putea sa-mi vizualizez viata in alt oras. E frumos sa schimb peisajul uneori, chiar simt aceasta nevoie din cand in cand, insa, la un moment dat, ma plictisesc – de liniste, de natura, de orice – si vreau sa ma intorc “acasa”.