Dacă eram o lună, aş fi fost IULIE.

Dacă eram o zi a săptămânii, aş fi fost LUNI.

Dacă eram o parte a zilei, aş fi fost DIMINEATA.

Dacă eram un animal marin, aş fi fost un CORAL.

Dacă eram o direcţie, aş fi fost TOT INAINTE.

Dacă eram o virtute, aş fi fost PUTEREA.

Dacă eram o personalitate istorică, aş fi fost BISMARCK.

Dacă eram o planetă, aş fi fost SATURN.

Dacă eram un lichid, aş fi fost SANGE.

Dacă eram o piatră, aş fi fost ONIX.

Dacă eram o pasăre, aş fi fost ACVILA.

Dacă eram o plantă, aş fi fost un LOTUS.

Dacă eram un tip de vreme, aş fi fost SOARE DE MAI.

Dacă eram un instrument muzical, aş fi fost CHITARA.

Dacă eram o emoţie, aş fi fost PASIUNE.

Dacă eram un sunet, aş fi fost SUNETUL VALURILOR CARE SE SPARG DE TARM.

Dacă eram un element, aş fi fost AER.

Dacă eram un cântec, aş fi fost A CHANGE OF SEASONS – DREAM THEATER.

Dacă eram un film, aş fi fost A BEAUTIFUL MIND.

Dacă eram un serial, aş fi fost SEX & THE CITY .

Dacă eram o carte, aş fi fost MAGICIANUL – JOHN FOWLES.

Dacă eram un personaj de ficţiune, aş fi fost ZARATHUSTRA. 

Dacă eram un fel de mâncare, aş fi fost PROFITEROL.

Dacă eram un oraş, aş fi fost LAUSANNE.

Dacă eram un gust, aş fi fost DULCE.

Dacă eram o aromă, aş fi fost SCORTISOARA.

Dacă eram o culoare, aş fi fost ROSU.

Dacă eram un material, aş fi fost MATASE.

Dacă eram un cuvânt, aş fi fost INTROSPECTIE.

Dacă eram o parte a corpului, aş fi fost CREIERUL.

Dacă eram o expresie a feţei, aş fi fost ZAMBET.

Dacă eram o materie de şcoală, aş fi fost FILOSOFIA.

Dacă eram un personaj de desene animate, aş fi fost DAFFY DUCK.

Dacă eram o formă, aş fi fost o SFERA.

Dacă eram un număr, aş fi fost 1.

Dacă eram o maşină, aş fi fost MASINA TIMPULUI.

Dacă eram o haină, aş fi fost un SAL CALDUROS.

Credeam ca atunci cand ne place o persoana admiram diferite trasaturi ale respectivei persoane, fie ca vorbim de caracteristici fizice sau ce tin de personalitatea si sarmul persoanei in cauza. Insa, dupa o discutie foarte interesanta cu un amic psiholog, am aflat ceva ce nici prin cap nu-mi trecea. Se pare ca, lasand la o parte atractia hormonala, chimia sau vreti sa-i spuneti, de fapt, noi ne privim pe noi insine ca intr-o oglinda ca este reprezentata de cealalta persoana si ne plac de fapt si de drept chiar trasaturile noastre (pe care noi nu le cunoastem poate decat la nivelul inconstientului si pe care putem sa le trezim in noi insine oricand) reflectate in cealalta persoana. De aceea, dupa o anumita perioada de timp, cand ajungem sa cunoastem mai bine cealalta persoana, cu bune cu rele, iar avalansa de hormoni care ne “orbea” se domoleste permitandu-ne sa vedem si acele trasaturi pe care nu le agream, suntem dezamagiti. Daca am fi constienti de la bun inceput ca ceea ce privim in oglinda suntem chiar noi, lucrurile ar fi mult mai simple, iar dezamagirea nu ar mai exista. Pentru ca am reusi imediat sa distingem cealalta persoana de noi insine si mai mult, sa fim placut surprinsi de cat de multa frumusete, de care nici nu stiam ca exista, se afla chiar in noi.

Eu mai postez cate o recomandare de carte din cand in cand, pe masura ce mai citesc cate ceva interesant. Insa exista destule carti pe care le-am citit mai demult, in afara celor recomandate deja, care merita citite. Iata o lista, in ordine aleatorie:

Procesul – Franz Kafka

Magicianul – John Fowles

Clopotul de sticla – Sylvia Plath

Lupul de stepa; Jocul cu margele de sticla – Herman Hesse

Punct contrapunct; Minunata lume noua – Aldous Huxley

Fortareata alba – Orhan Pamuk

Amurgul gandurilor – Emil Cioran

Luni de fiere – Pascal Bruckner

Pe drum – Jack Kerouac

Sexus, Nexus, Plexus – Henry Miller

Calatorie la capatul noptii – Louis Ferdinand Celine

Eseu despre orbire – Jose Saramago

Zidul – Jean Paul Sartre

Strainul – Alber Camus

Un veac de singuratate – Gabriel Garcia Marquez

Fratii Karamazov – Feodor Dostoievski

Leviathan – Julien Green

Portretul lui Dorian Grey – Oscar Wilde

Collected Works of the Master of the Macabre – Edgar Allan Poe

Romanul adolescentului miop – Mircea Eliade

Femei – Charles Bukowski

Batranul si marea; Pentru cine bat clopotele? – Ernest Hemingway

Despre eroi si morminte – Ernesto Sabato

Parfumul – Patrick Suskind 

Razboiul sfarsitului lumii – Mario Vargas Llosa

Imparatul mustelor – William Golding

Lolita – Vladimir Nabokov

Metamorfoze – George Orwell

Rosu si negru – Stendhal 

Dama cu camelii – Alexandre Dumas Jr.

Marile sperante – Charles Dickens

Suflete moarte – Nikolai Gogol

Cartea de nisip – Jorge Luis Borges 

Bufnita oarba – Sadegh Hedayat

Ajung?

“Mai tii minte ce senzatii acute aveai, cat de intense iti erau sentimentele legate de tot ce se intampla in copilarie? Desfatarea provocata de zmeura cu frisca, groaza starnita de pesti, ca si oroarea uleiului de castor! Si chinul acela cumplit de-a dreptul de-a trebui sa te ridici si sa reciti in fata intregii clase! Si bucuria inexprimabila in cuvinte de a te aseza langa vizitiu, simtind in nari mirosul acela de sudoare de cai si de piele, cu drumul alb care se intindea dinaintea ta la nesfarsit si cu lanurile de porumb si straturile de varza succedandu-se incetisor cand brisca trecea pe langa ele, deschizandu-se si inchizandu-se ca niste evantaie uriase!

In copilarie, mintea iti e un fel de solutie saturata de perceptii, o suspensie a tuturor senzatiilor tari – dar intr-o stare latenta, intr-o stare nedeterminata. Uneori circumstantele externe sunt cele care actioneaza ca agent de cristalizare, alteori propria ta imaginatie. Ai nevoie de-un anumit tip de senzatie tare si o urmaresti in sinea ta in mod deliberat, pana cand o obtii – un cristal roz, stralucitor de placere, de pilda, sau un nod verde sau vinetiu de frica in gat; caci frica, desigur, e si ea o denzatie tare ca oricare; frica e un fel de distractie diforma.”

Am terminat Geniul si zeita de Aldous Huxley de ceva vreme. Desi cartea nu are ca subiect copilaria, pasajul asta mi-a readus in minte amintiri frumoase de cand eram copil si modul senzational in care percepeam totul. Acele senzatii puternice s-au atenuat in timp. Transformarea, schimbarea nu cruta pe nimeni. Adevarul e ca oricat de viu ar fi copilul din mine nu voi mai fi niciodata copil si nu voi mai percepe niciodata lumea asa. Sunt nostalgica. Ieri m-am plimbat de una singura prin Cismigiu; doar cu aparatul foto si noua mea carte. Poza pe care am facut-o fetitei (de mai sus) mi-a amintit si mai mult de vremuri demult apuse… si de cartea lui Huxley, care e foarte frumoasa si o recomand cu caldura. Incepe sa-mi placa tot mai mult Huxley. Aproape la fel de mult ca si Kafka.

Probabil aproape toata lumea are cateva relatii sau macar una inainte sa-si intalneasca “jumatatea” langa care sa simta ca au gasit in sfarsit ceea ce cautau. Iar unii nu o intalnesc niciodata… Ideea este ca nu toate relatiile functioneaza, iar daca nu functioneaza, fiecare isi continua propriul drum singur (sau cu altcineva). Dar ce se intampla cu fostii? Este posibil oare sa mentii o prietenie cu cineva dupa o despartire care aproape intotdeauna este echivalenta cu o inima franta (daca nu chiar doua)? Oare regretul de a pierde pe cel/cea care ti-a fost iubit/a o buna bucata de vreme ne determina sa ne agatam de prietenia care a existat, incercand sa o pastram cu orice pret? 

Ma uit in urma la fostele mele relatii si imi dau seama ca singurii exi cu care am ramas amica (nici macar prietena) sunt cei cu care am avut cate o aventura scurta trecatoare, fara implicatii emotionale, dar cu persoane cu care ma intelegeam foarte bine si ar fi fost pacat sa nu pastram legatura, nici un prieten insa. Am lasat loc de buna ziua, desigur, insa in 90% din cazuri respectivii nici nu vor sa mai auda de mine si chiar m-au urat o perioada indelungata (probabil inca o mai fac, sau daca nu ma urasc, cu siguranta au un sentiment de repulsie puternica fata de persoana mea). Uitandu-ma si la cei apropiati observ acelasi lucru. Nimeni nu ramane prieten cu exul/exa. Ba chiar nutresc diverse resentimente fata de ei. Si cel mai frecvent pur si simplu nu mai doresc sa aiba de-a face cu ei. Exii inceteaza sa existe odata ce au incetat sa mai faca parte din viata lor. Si atunci de ce mai incearca? 

Eu cred ca este imposibil sa raman prieten cu exul imediat dupa despartire. Singura situatie in care admit ca aceasta ar fi posibil este cazul in care nu mai exista sentimente de nici una din parti. In cazul in care cei doi chiar nu mai simt nimic unul pentru celalalt, de ce nu? E foarte plauzibil ca prietenia sa fie sincera si sa dureze. Dar in cate cazuri ne-am putea intalni cu situatia asta? Eu nu vad in jur, sau chiar in viata mea, genul asta de despartiri, pentru ca toti oamenii mai putin masochisti taie “raul” din radacina atunci cand observa ca lucrurile pur si simplu nu merg. Intotdeauna cineva termina suferind, cineva este cel parasit, cel care trebuie sa se preocupe pentru vindecarea propriilor rani cauzate de ruperea relatiei cu persoana iubita. Drept pentru care, cum ar putea acel cineva cu inima franta sa pretinda ca poate face abstractie de sentimentele care i-au fost respinse si sa fie pur si simplu prietenoasa? Si cum ar putea celalalt sa-l creada si sa nu aiba consideratia si compasiunea sa plece si sa-l lase sa-si vindece intai ranile in liniste? Pastrand contactul cu exu/a este imposibil sa treci peste, pentru ca fiecare nou contact iti redeschide ranile pe care te chinui din greu sa le inchizi. Poate e egoism… poate tentativa de prietenie post-relatie mai scade din intensitatea durerii usii trantite in nas, de aceea nu vor sa rupa complet contactul cu fosta/fostul prieten/a, scutindu-si astfel durerea pierderii unei prietenii, poate chiar a celui mai bun prieten.