Weekend-ul acesta am pictat pentru prima oara flori. Ma mir ca nu o facusem niciodata pana acum.

P.S. Acu am observat ca am uitat sa ma semnez, dar mi-e lene sa fac inca o poza, asa ca iata si “opera de arta”.

Se-ntoarse Zarathustra in muntii sai si, in singuratatea pesterii, se lepada de oameni. Astepta acum, precum cel care-a semanat samanta. Dar sufletul i se umplea de nerabdare si de dorinta fata de cei pe care ii iubea, caci avea mult sa le mai daruiasca. Intr-adevar, ce este pe lume cel mai greu este ca din iubire sa-ti inchizi mana care-a daruit si sa te rusinezi. 

Si astfel, singuraticul vazu cum trec lunile, anii. Dar ii crestea intelepciunea si ea-l facea sa sufere de preaplinul sau.

Intr-o zi, totusi, trezindu-se mai inaintea zorilor, gandi in asternutul sau si-si zise-n suflet:

“De ce voi fi simtit in somn o groaza atat de mare, incat sa ma trezesc? Oare ce-a fost, ca am vazut in vis un copil apropiindu-se de mine, in mana cu-o oglinda?

- O, Zarathustra, mi-a zis copilul, priveste-te-n oglinda asta.”

Si, aruncandu-mi ochii in oglinda, tipai si inima imi fremata, ca nu pe mine ma vazui, ci-o mutra stramba si-o slutenie de diavol.

In fapt, inteleg prea bine semnul si avertismentul ce-n visul asta mi se dau: invatatura mea e in pericol, neghina trece drept grau. 

(Asa grait-a Zarathstra, Friedrich Nietzsche)

S-a stins din viata “regele pop-ului”, Michael Jackson. Pe mine, insa, nu ma misca foarte tare vestea, la fel cum nu ma misca, de regula astfel de vesti. In general, nu pot sa ma arat afectata de moartea unor persoane pe care nici nu le-am cunoscut, de care nu eram profund atasata afectiv si niciodata nu stiu ce sa spun in astfel de momente. Cu atat mai mult cu cat viata m-a invatat sa accept moartea ca pe o etapa fireasca. Deci sunt complet stangace, asa  ca scuzati-mi insensibilitatea. Nu pot sa bocesc si sa pun fete triste. A fost un mare artist si prefer sa-i fredonez in continuare piesele care nu vor muri niciodata, sa-l respect pentru cariera lui si tot ceea ce a facut pentru muzica. Merita toata admiratia, indiferent de viata lui particulara. Nu am fost o fana, dar am ascultat deseori cu placere Dirty Diana si alte piese. Un mic tribut pentru un mare muzician.

NU, nu vreau sa fiu perfecta pentru iubitul meu. Este chiar ultimul lucru la care m-as putea gandi, pentru ca mi se pare o mare tampenie. Dar asa zicea un titlu de revista peste care mi-au picat ochii in aceasta dimineata frumoasa si m-a inspirat sa scriu acest post. Este vorba de povestea unei fete nu foarte inzestrata de la natura in ceea ce priveste fizicul ei, care visa dintotdeauna la printul cel frumos care o va cere in casatorie si cu care va trai fericita pana la adanci batraneti (incep sa ma cred ca povestile astea nu sunt foarte benefice pentru fete intrucat creeaz niste obsesii nerealiste si care vor duce in timp la niste dezamagiri uriase). Insa iat-o ajunsa la 25 de ani, deznadajduita, fara ca aceasta dorinta sa-i fie implinita, cand intalneste un barbat superb care tine la ea si ei parca nu-i vine sa creada, ba mai mult, simte ca nu-l merita. Replica ei m-a socat, insa. Citez: ” fac si voi face intotdeauna tot ce-mi sta in putinta pentru a pastra aceasta relatie, chiar si cu pretul vietii mele”. 

Nu am sa ma apuc s-o judec, nu sunt in masura, dar replica ei m-a dus cu gandul la toate acele femei de pe lumea asta care nu se iubesc, care pun alte persoane (iubitii lor) mai presus de ele insele si renunta practic la viata lor, la a fi ele, subordonandu-si actiunile si gandirea la ceea ce cred ca si-ar dori ei.  Unele persoane, insa, cu cat se simt mai neimplinite ca persoane individuale, cu atat se identifica mai mult prin relatia din care fac parte. Relatia si partenerul ajung sa le valorizeze pe ele, lucru care mi se pare extrem de periculos. Cum ar putea cineva sa fie fericit asa? Dar ele nu-si dau seama…

Am cunoscut, de-a lungul timpului, cateva fete care, fata de fiecare tip cu care se vedeau, incercau sa fie pe placul lor, adoptandu-le pasiunile fara sa le impartaseasca de fapt, adoptandu-le punctele de vedere, incercand in permanenta sa se transforme in iubitele ideale pentru ei. Exemple: lui ii plac blondele -> ma vopsesc blonda; lui ii plac fetele slabe -> ma apuc de dieta. Pur si simplu parca nu aveau o personalitate proprie. Daca iubitul le parasea era sfarsitul lumii si aveau nevoie urgent de un alt iubit. Incepeau si studiau toti tipii din preajma pe care ii cunosteau incepand sa se gandeasca de care ar putea sa-i placa pentru ca apoi sa reinceapa povestea. Tip nou, personalitate noua – iubita lui ideala. Fetelor, v-ati gandit vreodata ca poate ati putea valora ceva si ca persoane, nu doar ca niste ambalaje frumos impachetate? Ca va vine sa credeti sau nu, pentru multi tipi conteaza mai mult personalitatea, exact ceea ce aruncati voi la cos pentru a va transforma in ambalaje. 

Am sa citez opinia unui psiholog: ” dependenta de cineva nu face decat sa exacerbeze slabiciunea si nesiguranta unei personalitati deja labile. Iar in cazul in care ar ramane singura, o astfel de persoana si-ar vedea realitatea data complet peste cap si nu ar mai sti ce sa gandeasca si cum sa actioneze. Atata timp cat persoana dependenta nu intelege ca solutia nu este gasirea unui alt partener pe personalitatea caruia sa se muleze, nu va reusi sa se dezvolte independent si sa-si gaseasca propriul stil”. 

Sfatul meu pentru aceste fete, pe care am incercat sa il ofer si personal, insa fara succes (nu cred ca sunt buna de psiholog) este sa lase barbatii in pace un timp si sa se gandeasca la ele, la cine sunt ca persoana, la ceea ce le place sa faca, sa-si redescopere cumva personalitatea. Iar dupa ce au stabilit asta sa lucreze la ceea ce vor sa imbunataseasca la ele. Nu pentru ceva tip, ci pentru ele, pentru a fi multumite de ele. Nu ne-am nascut toate Afrodite, insa cu putina grija orice femeie poate fi macar draguta si ingrijita. Si cel mai important lucru, sa se accepte asa cum sunt, cu bune cu rele. Daca nu te poti iubi pe tine cum poti pretinde ca iubesti pe altcineva? Iar toata sacrificiile pe care se straduiesc din greu sa le faca pentru ei, pentru a fi perfecte pentru ei, credeti ca inseamna ceva pentru ei? Va spun eu: nu inseamna absolut nimic pentru ei, ba mai mult, le va trezi numai dispretul sau, in cel mai bun caz, mila fata de niste fiinte neajutorate care nu da doi bani pe ele insele. Cat de departe sa mergi pentru cineva? Fata din articol a mers pana la sacrificiul propriei vieti. Oare merita? Eu zic ca nu.  Astfel de actiuni nu au nici un fel de efecte benefice. Pentru nimeni.

S-a implinit un an de cand il am pe Felics (Nikonul), asa ca merita sa-l sarbatoresc cu niste floarea soarelui (sunt florile mele preferate ). Acum un an aveam o “sapuniera” de Sony cu care faceam poze banale care nu imi spuneau nimic; iar cand am intrat in posesia DSLR-ului nu stiam nici macar sa fac o poza cu el prin simpla apasare a butonului declansator. Ma deruta teribil sa-l apas numai pana la jumatate si abia pe urma de tot, ca sa nu mai zic de parantezele rosii din vizor. Aaa da, si facem portrete in stil landscape . Nu reuseam sa tin minte deschiderile diafragmelor si profunzimea campului mi se parea o notiune imposibil de inteles. Acum rad cand imi amintesc, dar atunci m-am chinuit ceva pana sa reusesc sa ma prind ce-i cu toate nebuniile alea de butoane si semne. Dar mi-am promis ca intr-un an de zile voi invata si voi face poze dragute.

Acum dupa un an pot afirma ca m-am tinut de promisiune. Am invatat toate draciile alea si am inceput sa fac poze dragute. Poate nu sunt ele superbe sau geniale, dar nu se pot face minuni peste noapte. Totusi, dupa un an de studiu, pot spune despre fotografie ca este atat o arta, cat si o stiinta, cam in egala masura. Poti avea tot talentul din lume, dar daca nu cunosti notiuni tehnice si de compozitie este absolut inutil, la fel cum  fi As la tehnica si zero la inspiratie este la fel de insuficient. Partea buna e ca tehnica se invata, cu rabdare si perseverenta. Oricine poate sa devina bun la asta daca isi propune. Insa cu talentul cred ca te nasti. Trebuie sa ai macar cat de cat un bun simt artistic si imaginatie pentru a transpune in fotografiile tale niste aspecte ale subiectelor pe care altii poate nu le observa, sau le observa, le plac, insa nu au idee cum sa le imortalizeze asa pentru a nu pierde chiar acel ceva care le face speciale. Pana la urma, arta cere, prin definitie, creativitate. Si de asemenea este indicat sa te pricepi la culori si combinarea lor. Da da, pentru ca nu orice se potriveste cu orice, iar conversia catre alb-negru nu este o simpla apasare de buton – grayscale.

Am invatat si ca nu orice fir de iarba de pe drum sau usa de lemn poate constitui un subiect, asa ca, inainte sa ma arunc sa pozez tot ce-mi iese in cale (asa cum faceam acum un an) nu ar strica sa-mi pun din cand in cand si intrebarea: “totusi, este ceva special la asta sau e doar inca o poza nasoala pe care o sa o sterg ulterior?” Nu este usor sa faci fotografii bune, asta o spun din proprie experienta. Inca sunt la nivelul la care nu-mi place mai nimic din ceea ce fac si asta pentru ca fac, in continuare, mici greseli (sau mari greseli sau pozez banalitati intr-un mod banal. Cu toate astea, am sa va impartesc o modalitate de a va imbunatati fotografiile care este la indemana oricui. Uitati-va la poze, la cat mai multe poze, mai ales la cele care va plac. Si apoi intrebati-va: de ce va plac? Ce au atat de special? Cum au fost realizate? Apoi incercati si voi, in stilul vostru, desigur. Uitati-va si la cele care nu va plac. Apoi intrebati-va: de ce nu va plac? Ce este de evitat? Un alt lucru important este sa poti critica si propriile fotografii la fel de obiectiv. Vezi ce-ti place la ele, ce nu-ti place si de ce. Notand mereu ce faci bine si ce faci prost, in timp vei baga la cap. Insa daca te imbeti cu apa rece ca sunt minunate, desi sunt gresite, asta nu te va ajuta la nimic. Nu vei progresa si vei continua sa gresesti.

Mie imi plac fotografiile care reusesc sa surprinda sufletul subiectului, indiferent care este acesta. O poza cu un catelus pufos dragut, dar nu tocmai bine realizata din punct de vedere tehnic si care sa nu ma transpuna in atmosfera aceea de acolo cu totul, ma va face probabil sa exclam: uite ce catelus dragut, dar ca fotografie ma va lasa rece. Valabil pentru orice tip de fotografie. Conteaza sufletul. Insa, pana la urma, cel mai important este sa te distrezi cu aceasta pasiune frumoasa si sa faci poze dragute. Nu cred ca ar trebui sa devina o manie si o sursa de stres si frustrari. Pentru mine este intotdeauna o placere. Sunt in stare sa ma culc pe iarba ca sa pozez o floare frumoasa sau sa ma asez pe jos in mijlocul drumul pentru o pisica (nu aveti idee in ce pozitii am fotografiat acele pisici de la Muzeul Satului ) sau chiar sa fug dupa curci, daca e cazul.

“Art is not merely an imitation of the reality of nature, but in truth a metaphysical supplement to the reality of nature, placed alongside thereof for its conquest.” (Friedrich Nietzsche)