Exact asta imi inspira acest “cuplu de cirese” atunci cand le-am zarit pe fundul castronului. Asa ca m-am lasat putin purtata de ganduri… este vreunu dintre noi care sa nu isi fi pus vreodata intrebarea daca exista vreun suflet pereche pe lumea asta cu care vor trai fericiti pana la adanci batraneti, sau am ascultat noi prea multe povesti cu printi si printese cand eram mici?

Ma gandesc ca daca am cunoaste raspunsul la aceasta intrebare nimic din ceea ce am face incepand din acel moment nu ar mai avea nici un sens si nu ne-ar mai provoca nici o bucurie. La ce bun sa incepi sa citesti o carte fabuloasa cand cunosti de la bun inceput actiunea si deznodamantul? Ar fi plictiseala curata. E drept, tanjim dupa confirmari si aspiram la siguranta si sentimentala absoluta, dar in acelasi timp ne temem de monotonie ca de dracu. Sau poate unora le place monotonia, dar mie nu. Pana la urma, asa cum vad eu lucrurile, incertitudinea in cantitati moderate este sarea si piperul unei relatii. Ideea in sine ca daca nu ai grija de ea va muri te determina sa-i acorzi mult mai multa atentie. Altfel, odata cu certitudinea ca esti iubita de sufletul tau pereche se intrezareste deja finalul.

Pe vremea cand visam la sufletul pereche nu stiam nimic despre relatii. Cunoscusem un baiat care urma sa devina primul meu prieten. M-am indragostit nebuneste, pluteam pe un norisor si il vedeam ca prin vraja pe el, printul cel minunat, gata sa imi declare iubire vesnica… Nu fusesem nicicand mai fericita. A durat destul de mult sa reusesc sa-mi scot putin capul din norii in care mi-i afundasem ca sa constat ca printul cel minunat nu era nici pe departe minunat, ba mai mult, obisnuia sa-si declare “iubirea” tutuor fetelor care ii ieseau in cale. Pamantul pare al naibii de dur cand pici din nori, am aflat si eu dupa vreo 5 ani de “vraja”. Cel supranumit “jeg” de mine si prietena mea cea mai buna m-a determinat sa reconsider un pic ideea de suflet pereche.

Nu stiu daca am devenit de piatra sau pur si simplu eram mai interesata sa experimentez tot ce-mi trecea prin cap mai degraba decat sa visez la printi frumosi… insa nu am mai iubit pe nimeni, mai degraba m-am jucat. Intai a fost D. – vesel, boem, deloc plictisitor (trebuie sa recunosc ca m-am distrat foarte mult cu el), insa plin de ciudatenii pe care nu le gustam deloc. Ca de exemplu pasiunea inflacarata pentru fotbal, sau muzica house – ok, poate nu sunt ciudate, dar sa zicem ca nu-mi placeau (desi el se chinuia din greu sa se dea fan Rammstein si suporta cu stoicism seratele zbuciumate din hard Rock Cafe), plus o gramada de alte dracii pe care le-am uitat in timp. A mai avut si ideea deloc inspirata sa ma ceara de logodnica, cu inel si tot tacamul . Am aflat atunci ca exista ceva la care sunt mai alergica decat grasimea de porc – casatoria.

Apoi a urmat M. Ne-am cunoscut la mare si am continuat idila in Bucuresti. Nu aveam nimic in comun, dar mi se pusese pata pe el (nu imi pot da seama exact de ce, probabil pentru ca era atat de dragut…), asa ca m-am multumit cu mult sex si cat mai putina conversatie. Nu a durat prea mult, din motive evidente.

Dupa M. a fost C. – genul de tip retras, inteligent, inaccesibil, rocker si, de asemenea, simpatic. A fost o provocare si mi-am pus la bataie arsenalul ca sa cuceresc imposibilul. Dupa ce am reusit, insa, am inceput treptat sa ma dezumflu. Era atat de dragut si bun cu mine… observam ca ma iubeste enorm si vrea sa ma ma multumeasca, asa ca am reusit sa tin foarte mult la el si a devenit fara discutie cel mai bun prieten al meu. Dar pe masura ce trecea timpul, eu ma intristam tot mai mult, ceva imi lipsea… imi lipsea acea distractie pe care o aveam cu D., imi lipseau partidele de sex cu M., iar ce m-a intristat cel mai mult a fost  momentul in care am realizat ca el nu ma poate intelege, nu-mi poate intelege firea. Eu am o latura artistica si boema pe care nu o pot nega si mi-as fi dorit ca cel de langa mine sa o aiba si el, pentru ca cine nu o are nu o poate intelege si, cu atat mai putin, nu poate aprecia. Eram vulnerabila, imi pierdeam cel mai bun prieten, insa stiam deja ca nu are rost sa-l mai ranesc cu buna stiinta pe cel care ma iubea.

A existat in viata mea si un R. care, desi la vremea respectiva nu a jucat un rol important pentru mine, iar implicatia mea in acea relatie a fost minima (aflandu-ma si in prag de licenta), a reusit sa-mi zdruncine existenta mai mult ca oricine pana atunci si s-a dovedit a fi printre cele mai bune lucruri care mi s-au intamplat. Pentru prima oara in viata mea eu eram cea parasita, fara nici un cuvant, fara nici o explicatie. Orgoliul meu a explodat si mi-a provocat cea mai mare agonie posibila. M-am intrebat atat de mult de ce… cu ce gresisem? Abia dupa cateva luni bune am realizat ca de fapt puneam intrebarile gresite. Totusi, pe masura ce trecea timpul si iesea la iveala adevarata natura a lui R., imi priveam spectatoare povestea pe care am avut-o cu el transformandu-se in cenusa. Nimic nu fusese real, nu insemnasem nimic pentru el. Trist, dar un sut in fund este intotdeauna un pas in fata.

A urmat J. – despre el nu pot sa spun ca am avut o relatie, dar, asa cum a fost, a avut o influenta foarte benefica asupra mea: mi-a deschis interesul pentru fotografie (el fiind fotograf), mi-a recomandat niste carti extraordinare si am purtat cele mai interesante conversatii de pana atunci. A fost cu adevarat o evolutie in procesul meu de autocunoastere.

Si atunci, cu atatea relatii in spate (fara sa mai punem la socoteala multiplele aventuri dintre care de unele nici nu-mi mai amintesc foarte clar), cum ramane cu sufletul pereche? Exista? Atunci unde e? Si ce au fost ceilalti? Dupa cum am mai spus si in alt post, cred ca experientele pe care le traim sunt acolo toate cu un scop, acela de a ne atrage atentia asupra a ceea ce avem nevoie sa schimbam in noi insine. Daca acu mult timp credeam orbeste in suflete pereche sortite unul celuilalt pana cand moartea ii va desparti, astazi sunt de parere ca jumatatile se construiesc pe parcursul vietii, ca in ziua de azi nu esti neaparat compatibil cu acelasi om cu care erai in urma cu 10 de ani, decat in situatia in care v-ati schimbat impreuna. E o iluzie sa crezi ca amandoi veti ramane aceiasi ca-n ziua in care v-ati cunoscut. Oamenii se schimba in permanenta si, chiar daca ai norocul sa intalnesti pe cineva pe care sa-l poti iubi cu totul, capabila sa-i tolerezi defectele si sa-i accepti partile mai putin perfecte (ca doar suntem cu totii oameni), ba mai mult, sa ti se para adorabile imperfectiunile sale, totusi viata este si va fi intotdeauna o continua schimbare. E nevoie ca zi de zi sa acorzi atentia si timpul necesar cunosterii si intelegerii celuilalt, asa ca-n prima zi. In plus, mai cred ca “jumatatile” nu sunt de fapt jumatati, ci oameni intregi, liberi sa fie orice aleg ei sa fie, independent de celalalt, minunati in individualitatea lor iar relatiile nu au scopul de a ne gasi fericirea – eu am fost foarte si cand eram singura si pot afirma ca se poate trai si fara – , ci de a ne ajuta in evolutia noastra si de a avea cu cine sa ne impartasim aceasta evolutie.