Se-ntoarse Zarathustra in muntii sai si, in singuratatea pesterii, se lepada de oameni. Astepta acum, precum cel care-a semanat samanta. Dar sufletul i se umplea de nerabdare si de dorinta fata de cei pe care ii iubea, caci avea mult sa le mai daruiasca. Intr-adevar, ce este pe lume cel mai greu este ca din iubire sa-ti inchizi mana care-a daruit si sa te rusinezi. 

Si astfel, singuraticul vazu cum trec lunile, anii. Dar ii crestea intelepciunea si ea-l facea sa sufere de preaplinul sau.

Intr-o zi, totusi, trezindu-se mai inaintea zorilor, gandi in asternutul sau si-si zise-n suflet:

“De ce voi fi simtit in somn o groaza atat de mare, incat sa ma trezesc? Oare ce-a fost, ca am vazut in vis un copil apropiindu-se de mine, in mana cu-o oglinda?

- O, Zarathustra, mi-a zis copilul, priveste-te-n oglinda asta.”

Si, aruncandu-mi ochii in oglinda, tipai si inima imi fremata, ca nu pe mine ma vazui, ci-o mutra stramba si-o slutenie de diavol.

In fapt, inteleg prea bine semnul si avertismentul ce-n visul asta mi se dau: invatatura mea e in pericol, neghina trece drept grau. 

(Asa grait-a Zarathstra, Friedrich Nietzsche)