Eu nu inteleg un lucru, dar deja cred ca am conturat o regula pe care sub nici o forma nu mi-o pot explica. Poate cineva mai intelept a gasit raspunsul si ma va lumina si pe mine. Se intampla in felul urmator: imi doresc sa merg undeva in vacanta, gasesc destinatia, gasesc eventual un loc minunat de cazare… asa ca incep sa-mi imaginez cum ar fi sa fiu acolo, ma uit la poze, ma interesez despre diverse lucruri legate de respectiva destinatie… etc. Ideea e ca sunt entuziasmata, sunt bucuroasa, abia astept sa merg si ma uit la poze. Deci, petrec ceva timp gandindu-ma la asta. Deloc negativ insa. 

Totusi, printr-o forta malefica universala, lucrurile se intorc complet pe dos si sub nici o forma nu mai ajung acolo. Dar, daca nu ma gandesc deloc, doar strictul necesar cat sa gasesc ceva cazare si eventual sa localizez pe harta… totul merge struna! Nu pot sa inteleg! De ce? Cu cat ma gandesc mai putin, ma entuziasmez mai putin si visez mai putin, cu atat exista mai multe sanse sa se intample. Imi alung singura sansele? Prin ce? Mda, tocmai mi s-au dus naibii planurile pentru la mare. Fac altele, nu-i asta baiul, dar am ramas cu dilema…

In alta ordine de idei, parca atunci cand ma straduiesc mai tare sa nu o dau in bara cu ceva, cu atat o dau in bara mai rau. Din fericire, atata timp cat exista pisici pe lumea asta si-mi si ies in cale, eu sunt fericita. Astazi am rasfatat un motan gri cu labutele albe. A stat la mine in brate sa-l mangai vreo jumatate de ora si a tors… atata era de adorabil ca l-as fi luat acasa. Si iubirea era reciproca 8-) Macar pana m-am ridicat de pe banca. Pana la urma n-a fost o zi asa nasoala. Plus ca m-am facut cu un Canon pe film pentru care sunt foaaarte recunoscatoare. Deja il iubesc tare! Prima mea poza cu el a fost la insulita cu gaste din Parcul Carol Sa speram ca urmatoarele poze vor fi mai inspirate.

Nu sunt familiarizata cu ce inseamna de fapt sa locuiesti la tara. Sincer, nici nu cred ca as vrea pentru ca sunt mult prea indragostita de viata la oras ca sa pot renunta la toate lucrurile cu care sunt familiarizata si care fac parte din viata mea de zi cu zi. Dar o scurta excursie cred ca mi-ar placea. Am facut aseara o excursie mentala, in lipsa de altceva. Iata rezultatul.

(acuarela)

Fiindca tot suntem in plin sezon al concediilor/vacantelor, iar eu visez la mare si m-am umplut deja de euforie, ma gandeam la un lucru. Foarte multi oameni, si ma pot include in randul lor de cateva ori pentru ca am comis-o si nu a fost deloc bine, pleaca in vacanta cu o multime de planuri si asteptari despre cum va fi. Apoi, ajunsi la fata locului, ori ceva din planificare nu este conform asteptarilor sau nu exista sau e stricat, ori ploua, ori apare ceva neprevazut care da peste cap complet o asteptare sau mai multe a celui/celor in cauza. Mai mult decat atat, de foarte multe ori, din dorinta de a face tot ce ti-ai propus, te epuizezi complet si ajungi acasa mai obosit decat ai plecat.

Teoretic, concediul ar trebui sa fie in primul rand un mijloc de odihna, de relaxare, de reincarcare a bateriilor, ca sa te intorci la munca sau acasa proaspat si apt pentru prestarea activitatilor. Dar cum sa mergi in vacanta si sa-ti petreci timpul dormind?  Mai ales cand ai platit uneori bani grei ca sa ajungi acolo… Cand cerul e asa senin, marea/muntele/ce-o fi te invita atat de ademenitor sa gusti din toate tentatiile si atractiile de pe acolo… Cum sa te intoci tu acasa din vacanta spunandu-ti… “pai, ia sa vedem ce-am facut eu in concediu: am dormit “? De neconceput! Asa ca te suprasoliciti cu de toate pana cazi lat.

Eu recunosc ca oriunde as merge, dorm mult. Dorm noaptea, uneori dorm de dupa amiaza vreo ora-doua, si ma simt odihnita si la intoarcere. (Desigur, cu exceptia situatiilor cand sunt suficient de neinspirata sa iau trenul, iar CFR-ul se decide sa-si bata joc de calatori sau cand mi se pune pata sa pozez rasarituri si ma trezesc inaintea cocosilor – dar asta nu se intampla prea des). Cu toate astea, o voce din mintea mea imi tot spunea “tre sa faci si aia, si cealalta… of uite ca acu ai dormit si nu ai apucat sa faci aia!” Acum daca mai apar astfel de voci le ignor pana dispar, pentru ca nu mai am nici un chef ca o voce din mintea mea sa-mi strice vacanta. Fac ce apuc si cu asta basta. Traiesc momentul.

Am ajuns la concluzia ca nu e bine sa pleci de acasa nici cu asteptari, nici cu planuri. Decat minimul necesar cand e vorba de facut trasee sau mai stiu eu ce necesita planificare. Pentru ca e suficient timp la fata locului sa dezbati ce ti-ar placea sa faci, unde ai fi tentata sa mergi, etc. Minimul necesar este sa-ti faci rezervare ca sa-ti asiguri cazare, sa rezolvi problema transportului, sa te interesezi cum va fi vremea, iar daca mergi intr-o tara straina, sa afli care sunt obiceiurile locului pentru a nu face vreo gafa monumentala sau sa te otravesti din greseala + alte asemenea. Cele mai reusite vacante din viata mea au fost cele in care am plecat complet deschisa, fara scenarii mentale si am facut exact ce am avut chef pe moment. Evident, m-am intors acasa si relaxata si multumita, cu amintiri placute si zero dezamagiri. Deci cred ca nu are sens sa ne impovaram cu stres si-n vacanta ca sa ne intoarcem posomarati sau obositi. Echilibrul pare sa fie solutia optima cam in orice domeniu.

P.S. Poza e din Sahara.

Fiecare dintre noi trece printr-un continuu proces de transformare interioara de-a lungul vietii. Asa ca ar fi absurd sa pretindem ca vom ramane la fel, ca vom gandi la fel ca vom avea aceleasi opinii si poate chiar aceleasi principii toata viata. Eu una nu sunt atat de constienta asupra schimbarii proprii de obicei, decat dupa ce trece o anumita perioada de timp. Pot sa ma privesc asa cum eram acum 5 ani, dar mi-e foarte greu sa sesizez schimbarea raportata la termene mai apropiate, ca de exemplu fata de acum cinci luni… Totusi, de data aceasta am reusit sa o vad. Pur si simplu, a fost nevoie de o secunda de realizez ca m-am schimbat. 

Abia acum cred ca realizez totusi la ce este bun un blog: te poti privi pe tine, te poti analiza. Esti negru pe alb (ma rog, in cazul meu gri sau colorat pe maro inchis si e imposibil sa nu observi. Eu obisnuiam sa urasc unele chestii care nu-mi placeau. Imi era foarte greu sa spun pur si simplu: nu-mi place carnea de porc/clovnii/cainii. Nu puteam sa ii sufar si punct. Nici nu eram foarte toleranta de altfel. Ieri insa am avut un moment in care mi-am dat seama ca acea parte din mine a disparut. Nu stiu cand, cum si de ce. Dar nu mai e acolo. Sa va dau un exemplu: eu nu puteam sa sufar Van Halen. Asa ca atunci cand mi-a trimis prietenul meu (expre) un link spre un clip de-al lor de pe youtube deja mi-am dat ochii peste dap si ma asteptam sa turbez numai cand ii aud. Dar surpriza: mi s-au parut chiar draguti Apoi mi-am dat seama ca daca as vedea acum un clovn in fata mea nu as avea nimic cu el. La Sibiu am trecut pe langa un mim (nu puteam sa-i sufar nici pe aia ) si nu am schitat nici un gest. Cand mi-a atras Catalin atentia ca tocmai am depasit un mim am ridicat din umeri si cam aia a fost. Nu mai urasc nimic. Sunt o bleaga. M-am inmuiat toata. Nu stiu ce e cu mine, dar cei apropiati zic ca e de bine. 

Apoi, am realizat ceva. Un lucru zic eu extrem de important. De fapt sunt doua lucruri, dar conectate. Evident, le stiam teoretic de ani de zile, insa reuseam uneori cu brio sa-mi dau cu mucii-n fasole si sa distrug tot ce ma straduisem sa construiesc. Noroc cu perseverenta cu care construiesc imediat la loc, ca altfel as zace acum pe un morman de cenusa. Primul lucru pe care l-am inteles in sfarsit e faptul ca egoismul si orgoliu fac rau tuturor, atat mie, cat si celor din jur. Dar mai ales mie. Si practic, orice exemplu din viata mea pe care l-as lua imi demonstreaza acest lucru. Pur si simplu strica si strica rau. Armonia se naste din intelegere. Si al doilea lucru – fiecare persoana ar trebui sa-si cunoasca si sa-si inteleaga propria minte, felul in care functioneaza si “deficientele sale”. Atata timp cat le negam ca nuuu, noi nu puteam fi asa, nu vom putea sa le depasim niciodata. In plus, trebuie sa ne asumam responsabilitatea pentru actiunile noastre. Fiecare fiinta umana isi creaza situatii de viata, fie ca intelege acest lucru sau nu. Prin ganduri bune isi creeaza actiuni bune, iar prin ganduri rele, actiuni rele. Astfel, actiunile bune, corecte iti purifica sinele interior. Intelegerea naturii interioare duce la o pace interioara si o fericire pe care greu o poti zdruncina. Nu stiu daca ati observat, dar sunt oameni care desi nu au o viata nemaipomenit de stralucita, plina de succes, bani si mai stiu eu ce, stiu sa se bucure de tot, sa se bucure chiar si de bucuriile altora, emana asa o energie pozitiva si o stare de bine ca ti-e mai mare dragul sa fii in preajma lor. Pur si simplu sunt oameni buni la suflet si asta o poti citi si-n ochii lor. 

Deci in concluzie… e asa de bine cand nu te umpli de sentimente negative, cand esti bun… abia atunci simti ca esti fericit cu adevarat. Adevarata vorba aia, ce semni aia culegi.

P.S. Deja simt ca blogul meu are multe elemente care nu ma mai reprezinta si nu mi se mai potrivesc. Drept pentru care in perioada urmatoare va suferi destule modificari, de la aspect pana la continut (ma refer la ‘blog theme’ si ‘pages’, nu voi modifica post-uri). Asa ca “stay tooned”!

O leapsa de pe DeviantArt: pe scurt, trebuie sa spui 8 lucruri despre tine.

1.Imi place la nebunie sa invat lucruri noi, sa aprofundez cunoasterea din aproape orice domeniu. Ma fascineaza tot ce tine de cunoasterea vietii pe pamant, aceasta planeta, sistemul nostru solar si sensul existentei noastre efemere si imi place sa am conversatii pe astfel de teme.

2. Ador jazzul.

3. Sunt topita dupa pisici.

4. Iubesc fotografia.

5. Apreciez foarte mult profunzimea, intelepciunea si lucrurile “cu suflet”.

6.Sunt innebunita dupa ciocolata de-aia buna de-ti dau lacrimile cand o mesteci.

7. Ador ceaiurile si aromele orientale.

8. Am un semn din nastere in forma de frunza de artar pe piept, ca un tatuaj alb.

Sa preia leapsa cine doreste.