Un documentar BBC foarte interesant despre viata marelul lider budist, Siddhartha Gautama. Este descris de la momentul nasterii intregul drum parcurs de acesta pana la atingerea Nirvanei, felul in care experientele pe care le-a intalnit in cale i-au influentat gandirea si felul in care au aparut, astfel, fiecare concept al filosofiei budiste. Este practic povestea nasterii budismului, asa cum il numea Dalai Lama, “o stiinta a mintii”.
Nu am mentionat aceasta intamplare in post-ul despre excursia mea prin tara deoarece am considerat ca merita o atentie speciala. In drumul cu trenul spre Bucuresti, la un moment dat, apare unul din acei tipi “surdo-muti” cu un sac plin de obiecte care mai de care mai dubioase. Se opreste in fata banchetei din dreapta mea (era tren tip “sageata albastra cu banchetele dispuse pe ambele parti si despartite de un coridor), scoate din sac un catel cu capul mult prea mare pentru corpul lui pricajit, niste pixuri parca, nelipsitele icoane si, spre surprinderea mea, un Iisus Hristos din ceva ipsos pictat auriu lipit pe o cruce de plastic. Initial ma uitam la el si nu-mi dadeam seama ce e in neregula cu acel obiect. Dar cand m-am uitat mai atent am observat ca respectiva crice de plastic cu Iisus pe ea se baga in priza. Da da, ca un aparat de-ala cu pastile pentru tantari sau odorizant de camera.
Evident, dupa cateva secunde in care am ramas perplexa privind ciudatul obiect, am izbucnit intr-un ras pe care foaaarte greu mi l-am stapanit. Si rasul meu a luat amploare dupa ce obiectul cu pricina a alunecat de pe masuta si s-a trantint pe jos, Iisus de pe crucea de plastic desprinzandu-se de pe plastic si zburand la vreo 10 cm de acesta. Mai ca n-am picat sub bancheta de ras. Oare sunt eu dusa cu pluta, sau chestia asta e un pic prea mult? Eu inteleg ca e un simbol foarte popular dar… imi pun doua intrebari, nu neaparat in aceasta ordine. 1. De ce ar vrea cineva sa-l bage pe Iisus in priza? Sa ii lumineze noaptea pe perete? Asta ar avea ca scop sa-l apere de rele? Sau pur si simplu ca sa nu te impiedici noaptea prin casa cand vrei sa te duci la baie? si 2. Oare nu e o batjocura la adresa unui simbol religios, mai ales intr-o tara aproape in totalitate crestina? Zic si eu… sunt o persoana deschisa, dar se pare ca unele lucruri chiar ma depasesc. Incercam sa fac o paralela pe care s-o inteleg, imaginandu-mi o veioza cu Buddha. Dar… nuuuu! 
Prima mea:
Masina - nu am si nu am avut niciodata masina mea personala. Si sincer nici nu-mi plac masinile.
Calatorie in tara - la mare, cand aveam un an. Cel mai probabil la Mamaia.
Calatorie in afara tarii - aproximativ acum 2 ani jumate, in Tunisia 
Amintire - o pisica smulgandu-i capul si penele unui porumbel din fata blocului de la Cluj.
Animalut - un papagal verde cu galben (daca nu ma insel) pe nume Coco.
Dragoste - Ovidiu. Tot un fel de papagal, dar mai putin simpatic.
Descoperire - acuarelele, guma de sters in forma de hipopotam, bibelourile de sticla colorata in forma de rate, baletul, muzica simfonica si pianul (toate in acelasi timp).
Job - expert la A.D.S.
Idol - n-am avut, nu am si nici nu voi avea niciodata asa ceva. Sunt total impotriva ideii de idol.
Creatie - mai serioase asa, niste picturi pe sticla pentru o expozitie. Desi prima cred ca a fost ceva desen pe pereti cu spanac
Steve Lukather, chitarist american cunoscut in special ca fost membru al formatiei Toto, va concerta joi, 23 iulie, la ora 20:00 in Becker Brau Live Music. 
Va avertizez: este un post urias 
M-am intors, dar am avut nevoie de doua zile pentru a descarca tonele de poze (pentru ca odata cu un card de memorie dublu vine si un numar dublu de poze, iar cineva n-are ce lucra si face aproape 400 de poze la concert 
Dar sa incepem cu inceputul… O minunata dimineata de vara, ora 5 dimineata…. incerc sa ma trezesc dar nu prea imi iese. Umblu ca un zombie prin casa, nimeresc in bucatarie in loc de baie si sa ma intreb ce caut acolo si de ce n-am oglinda. Asa ca ma apuc si fac gimnastica. Trebuie sa ma trezesc macar atat cat sa ajung in gara si sa ma urc in tren. Si reusesc. Bag si o carte de Kafka in ruxac, ca sa nu ma plictisesc pe tren. (nu s-a dovedit o alegere foarte inspirata) A plecat si trenul, eu tot incercam sa-mi gasesc o pozitie sa dorm, dar acel minunat tren nu avea nimic de sprijin pentru cap asa ca nu am reusit decat sa ma enervez un pic pentru ca mureaaam de somn si nu intelegeam nimic din ce citeam. Si atunci ce sa fac? M-am apucat sa pozez nori pufosi pe geam, dar nu cu Nikonul, ci cu telefonul. Au iesit o multime de poze hidoase, 90% miscate si 10% cu stalpi sau frunze uriase in prin plan. Asta e singura ok. (am testat polarizantul pe Nikon)
Se anunta ca trenul are deja o ora intarziere. Minunat! Nu era de ajuns ca faceam 9 ore pana la Cluj, acum faceam 10. Mi-a placut insa de nenea de pe scaunul din fata mea: “Apoi ce mai conteaza? Candva tot om ajunge. Daca nu azi, atunci maine… unde-i graba?” Am si ajuns.. cu o ora jumate intarziere… transpirata, moarta de somn si infometata. Am alergat dupa un taxi ca sa ajung la hotel. Dar pare-se ca nenea taximetristu nu prea le are cu Clujul pentru ca m-a lasat la mama dracu’ pe la teatru si mi-a marturisit ca nu stie unde e hotelul. La naiba, i-am zis B-dul Ferdinand si m-a lasat la teatru. In fine… am luat-o pe jos… Dar nu mica mi-a fost mirarea sa constat ca acolo unde credeam eu ca mi-e hotelul era de fapt altul. Imi sun prietena S. sa-mi zica daca stie cumva unde e… habar n-are… Imi sun prietenul sa-mi caute pe net locatia… dar intre timp o iau pe jos sa mi-o caut singura. Era cam la 100 de metri mai jos. Ma suna si prietenul cu informatia, dar deja eram la receptie.
Trebuia sa fiu la usa la S. pe la ora 18. Ma uit la ceas, ora 18. Numai ca nu eram la usa la S., ci tocmai ieseam de la dus in camera de hotel. Oh well… Clar a fost saptamana intarzierilor. Am intarziat zilnic peste tot! Mi-era o rusine de-mi doream sa ma inghita pamantul pana la sfarsitul saptamanii. Dar sa continui… Ajung la S. Bucurie mare, imbratisari… Intrerup bucuria mare si cer un pahar de apa ca sa-mi iau pastila antialergica. S. este posesoare de motan (eu – foaaarte alergica). Si, din moment ce am promis sa fac pe fotografu’, i-am facut o gramada de poze domnului C, spre multumirea lui S.
Domul C.
Ziua 2. Am vizitat mormantul bunicilor mei si le-am adus flori. Dar am stat si m-am gandit eu un pic… alea oricum mor, mai bine le cumpar un ghiveci si-l plantez acolo. Mult mai bine. Acum o sa tot aiba flori… zic eu, sper. Nu-s foarte priceputa la gradinarit, dar m-am straduit.
Mie una imi plac cimiterele, cu riscul de a suna morbid. Sunt atat de linistite, pline de copacei si flori… E o atmosfera placuta de calm si pace. Nu stiu cat aveam voie sa fac poze pe acolo, dar am dat peste o statuie asa frumoasa cu porumbei, incat nu m-am putut abtine.
Putin mai tarziu m-am intalnit cu o prietena din Satu Mare cu care vorbeam de ani de zile pe mess, dar nu avusesem ocazia sa ne intalnim niciodata. Si daca tot eram pe acolo mi-am cumparat “Masca mortii rosii” de Edgar Allan Poe (o serie de povestiri din care s-a inspirat Alfred Hitchcock in filmele sale). M-am delectat cu ea pe tren la intoarcere. Si da, l-am terminat si pe Kafka de data asta.
Un loc foarte frumos de vizitat in cluj este Gradina Botanica. Pe acolo m-am plimbat cu S., dupa un popas de prajitura la Quo Vadis (delicioase prajiturile acolo!).
Gradina Botanica a fost fondata in 1920 de Alexandru Borza si cuprinde:
- un sector ornamental cu flori (la intrare);
(am refuzat sa pozez trandafirii pentru ca sunt satula de trandafiri)
- o gradina japoneza aranjata in stil traditional gyo-no-niwa;
- plante specifice regiunii mediteraneene sau Australiei, Japoniei, Insulelor Canare plus, evident, plante specifice tarii noastre. (nu am intrat in sere pentru ca le-am vazut mai demult);
- un sector sistematic, cu plante/flori aranjate pe familii;
- un turn de apa inalt din care se poate privi panorama orasului.
Cam astea ar fi principalele atractii. Daca am omis ceva, asta e. Aveti grija pe acolo, insa, daca mergeti. Noi am dat peste un maniac in gradina japoneza, care ne-a urmarit pana la iesire si, din ce am observat, si dupa. :-s
Am ajuns inapoi la Bucuresti cu doua ore intarziere. Macar am pozat un apus din tren. Credeam ca una juma e mult. Pe naiba, imi venea sa innebunesc ca nu mai aveam timp nici sa ma spal pe cap, nici sa-mi fac bagajul pentru Sibiu, nici nimic. Noroc cu dragul de el Catalin care m-a asteptat doua ore pe acolo si a stat si cu mine la telefon mai bine de o juma de ora ca sa nu ma plictisesc. Cu toate astea, m-am spalat si pe cap, mi-am facut si bagajul pentru Sibiu si m-am si culcat pe la 11 si ceva.
Ca tot vorbeam mai sus de “saptamana intarzierilor”, din cauza ca nu stiu ce pod de pe langa Sibiu s-a miscat (n-am inteles prea bine ce-a patit), trenurile nu mai circulau direct pe ruta Bucuresti-Sibiu. Drept pentru care am fost nevoiti sa luam un tren de la 6 dimineata spre Medias, dupa care un personal jegos spre Sibiu. Asa ca trezirea a fost de data asta la 4 dimineata, nu la 5. Ce gimnastica? Abia ma miscam… Am ajuns cu greu si-n gara si ne-am urcat in trenul international de Praga plin de suporteri maghiari suparati dupa infrangerea in fata Stelei din seara precedenta. Ma asteptam la ceva galagie, dar a fost chiar liniste. Am prins un un rasarit din tren de data asta. (total nereusit, mai ales ca aveam 90 mm montat pe aparat si mi-era mult prea lene la ora aia sa stau sa schimb obiective).
La Medias trenul a oprit cu vagonul nostru la mama dracu’ in camp. Si cum imi tarsaiam picioarele mele finute in sandale prin toate buruienile crescute intre liniile de tren, mi-am taiat gambele in 3 locuri. Exact ce-mi lipsea. Noroc cu plasturii lui Catalin, apa plata si gelul meu antibacterian. Calatoria cu personalul nu o pot descrie in cuvinte: podea lipicioasa (nu vreau sa stiu de la ce), scaune de musama pline de jeg si lada de gunoi… hmm aa da, nu exista lada de gunoi (mi s-a sugerat sa arunc ce am de aruncat pe geam 
) si niste neni si tanti inchizand in mod repetat geamul pe caldura de 35 de grade, obsedati fiind ca le va cadea geamul de sus in cap (desi calculand traiectoria in cazul in care ar fi alunecat in jos, nici macar nu le atingea capul).
In fine, in sfarsit Sibiu! Nu vreau sa stiu cat am facut pana acolo, asa ca nu ma voi obosi sa calculez. Ne-am cazat la Casa Elixia pe care o recomand cu cea mai mare caldura. De departe cel mai frumos loc unde m-am cazat vreodata in Romania. Nu degeaba are 4 stele. Iar la 180 de ron pe noapte… chiar mi se pare un raport calitate-pret excelent. Pentru informatii despre Casa Elixia, click aici.
Prima seara la festivalul Artmania 2009. Prima trupa – Tristania. (Noi am ajuns cam pe la jumatea cantarii pentru ca am stat sa mancam. Eu am hranit un catel de-al “casei” cu jumatate din friptura mea. Parea foarte loial fripturii mele. Pana cand l-a ademenit Catalin cu snitelul lui. Halal loialitate.) Oricum mie una nu-mi plac Tristania si mi s-a parut ca s-au auzit foarte prost. Asa ca mare paguba… Trupa 2: My Dying Bride. Prestatie excelenta, sunet de nota 10. Mi-au placut foarte mult. I-am vazut si acum doi ani, tot la Artmania, dar atunci m-au cam dezamagit. Ultima trupa a serii: Opeth (motivul pentru care am fost la festival de fapt). Ce sa zic, sunet perfect, prestatie perfecta… eram in extaz. Chiar peste esteptari. O trupa care suna live exact ca pe disc. Ba chiar mai bine! *bows* Imi pare rau ca n-am apucat sa fac nici o poza cu Mikael Akerfeldt, dar c’est la vie.
A doua zi n-am mai ajuns la festival deoarece nu ma incantau trupele. Iar pretul mi se parea exagerat pentru numele de pe scena. Am fost in schimb la Muzeul Satului. Foarte frumos si pitoresc. M-am simtit fix ca la tara si, in ciuda faptului ca am alergat dupa fluturi si bondari degeaba fara sa reusesc sa pozez vreunu, m-am simtit tare bine.
Dupa amiaza m-am intalnit cu o alta prietena de-a mea din alt colt al tarii, Simone.
La sugestia ei, am vizitat turnul acestei catedrale:
Ce e asa special la acel turn? Se poate vedea intreg orasul de sus. Dar pana sa ajungi acolo ai de urcat 192 de trepte.
Eu un zic ca totusi merita efortul. 
Voi ce parere aveti?
Doua lucrui care imi plac in mod special la Sibiu sunt: casutele cu “ochisori” in acoperisuri care parca te privesc din toata Piata Mare si Podul Minciunilor.
Construit pe locul unui turn de poarta al celei de a doua incinte de fortificatii, Podul Minciunilor care leaga cele doua sectoare ale Pietei Mici, permitand legatura dintre Orasul de Jos si Orasul de Sus este, fara indoiala locul cel mai incarcat de legenda din Sibiu. El este considerat un loc romantic, unde isi dadeau intalnire indragostitii. Cea mai aproape de adevar dintre legende pare a avea la origine o similitudine lingvistica. Din cauza faptului ca podul respectiv a fost primul ridicat fara piloni de sprijin, i s-a mai spus si “podul culcat”. Ori, in dialectul sasesc “culcat” (lugenmarchen) este omonimul cuvantului “minciuna”. Asa aveau sa se teasa ulterior tot felul de “povesti” pe seama podului. Batranii locului ii atribuiau chiar si “calitati” umane. Ei spuneau ca podul “simte” fiecare neadevar rostit de cei care il strabat, incepe sa geama intr-un mod tipic, care da fiori, incheieturile scartaie amenintator, iar balustrada da impresia ca va ceda in orice moment, mincinosul urmand sa se prabuseasca in gol. O legenda “picanta” vorbeste despre cadetii de la Academia Militara care, dupa ce furau inimile junelor naive, le promiteau intalniri sub clar de luna, pe podul respectiv, la care insa, invariabil, ”uitau” sa se mai prezinte. O alta legenda la fel de “picanta” spune ca aici se faceau juraminte de iubire, se punea la cale viitorul indragostitilor, se faceau planuri de casatorie, dupa ce, in prealabil tinerele susţineau ca sunt neprihanite. Cand lucrurile se intamplau sa nu stea intocmai, se spune ca imediat dupa noaptea nuntii, miresele erau tarate de par pana pe pod, de unde erau aruncate, spre a fi pedepsite in acest fel pentru juramintele lor mincinoase. O alta legenda vorbeste despre faptul ca Piata Mica, fiind piata negustorilor, era pe cale de consecinta si cea a tocmelilor, a negocierilor. Uneori, asa cum se intampla in orice troc, existau si clienti pacaliti. Acestia se intorceau cu marfa cumparata si, in hohotele de ras ale multimii, ii aruncau de pe pod pe negustorii prinsi cu ocaua mica. In acest fel, acestia nu doar ca nu ii mai inselau niciodata pe sibieni, ci serveau drept pilda pentru toti precupetii necinstiti.
Desi imi iesise urticarie de la niste pufuleti si aratam ca o fata de perna cu buline, m-am incumetat sa mananc o inghetata. Imi era prea pofta. Am uitat cum se numea localul, dar e undeva la intrarea in Piata Mica si ofera o inghetata uriasa, plina de fructe si buuuunaaaa. Mi-am cumparat si un suvenir cam inedit pentru mine: un set de cercei, colier si inel din ceva pietricele (cred ca e chihlimbar) si ceva lut sau naiba stie. Oricum, foarte finut lucrate si frumoase. Portocalii
In caz ca va intereseaza, localuri unde am mancat bunatati in Sibiu au fost: La Piazzetta si Bufnita. Prima e specializata in macare italiana si are o gramada de paste bune, iar a doua are in meniu tot ce-ti pofteste inima. Si e si foarte gustos.
Iar o dilema personala este: de ce ploua asa mult in zona cimitirului din Sibiu, cand in restul orasului era senin? I just didn’t get that.
Dupa ce am parasit Sibiul cu personalul jegos de Medias, am asteptat vreo doua ore dupa trenul de Bucuresti. Eu ma intreb oare cat de nesimtit sa fii sa nu duci trenurile alea la timp niciodata? Hai daca mai intarzie 5-10 minute nu e o tragedie… dar doua ore? In mod repetat? Am ajuns acasa pe la 2 jumate noaptea.
