Se pare ca nu am mai niciodata aparatul foto la mine cand as avea ceva de pozat cu el, asa ca mai nou circul prin oras cu o unghie infipta in gat de ciuda si folosesc singurul aparat foto la-ndemana – telefonul din dotare. Care e de rahat, dar hey, e mai bun decat nimic. Poate acu ceva vreme as fi fost mai reticenta in privinta folosirii lui, dar pana la urma cel mai bun aparat foto e cel pe care il ai la tine si e pacat sa las sa se piarda niste momente asa de frumoase. Poate n-ar strica sa-mi fac un obicei din a-mi cara “sculele” dupa mine mereu cand ies.

Pana atunci, insa, iata cateva momente dragute pe care as fi vrut sa le surprind mai bine macar din punct de vedere calitativ, dar nu am avut decat telefonul la mine. Pozele sunt depaaarte de calitatea lentilelor Nikon, dar sper ca nu v-am lasat fara vedere.

Mai rar dau si de unele faine, dar uite ca am primit pe DeviantArt una care mi-a placut.

Rules are:
Choose a singer/band/group and answer using ONLY titles of songs by that singer/band/group.

Eu am ales PINK FLOYD. Pentru ca nu este si probabil nici nu va mai fi vreo trupa la Pink Floyd. Absolut geniali. 

[1]. Are you male or female?

Vera

[2]. Describe yourself.

Learning To Fly

[3]. What do people feel when they’re around you?

Any Color You Like

[4]. How would you describe your previous relationship?

Poles Apart 

[5]. Describe your current relationship.

The Happiest Days Of Our Lives

[6]. Where would you want to be now?

San Tropez

[7]. How do you feel about love?

Wearing The Inside Out

[8]. What’s your life like?

A Saucerful of Secrets

[9]. What would you ask for if you had only one wish?

Let There Be More Light

[10]. Say something wise.

Shine On You Crazy Diamond

Sa o preia cine doreste.

Intrebare de la prietena mea Simone care m-a pus pe ganduri: oare de ce tot timpul oamenii au impresia ca trebuie sa te compari cu altii? de ce nu poti fi chiar tu modelul tau de urmat si rivalul tau? de parca tu nu ai putea concura cu tine… 

E straniu cand ma gandesc ca multor oameni nici nu le d aprin cap ca nemultumirile mele fata de ce fac eu nu au nici o legatura cu ceilalti, ci tin strict de mine. Mai mult, daca lor li se pare ca fac o treaba excelenta, mai buna decat a celorlalti, nu pot sa inteleaga de ce eu continui sa fiu nemultumita, spunand ca este ceva sub nivelul meu. Singura explicatie pentru mine este faptul ca multi nu se compara cu ei insisi, ci cu alte persoane. Astfel, isi cuantifica rezultatele in functie de recultatele celor din jur. 

Sa luam spre exemplu un banal eseu scris de mine. Il citesc, mi se pare de rahat si nu vreau sa-l vada nimeni niciodata. O colega mi-l smulge din mana, il citeste, zice ca e genial si sunt nebuna. Mie mi se pare de rahat si punct. Pentru ca stiu ca am scris unele mult mai bune sau poate pentru ca pur si simplu nu imi place ala. De ce traiesc unii oameni prin comparatia cu altii? Am facut o poza draguta… te uiti la altele facute de altii si te bosumflezi instant… ca a lui X arata mai bine, desi poza ta e un urias progres fata de cele facute pana atunci. Asa ca in loc sa te bucuri de progresele tale te intristezi, comparandu-te cu altcineva. Oare nu e asta un mod de a-ti arunca singur valoarea la cos? 

Mie una mi s-a parut toata viata ceva de neconceput sa ma compar cu altii. Mai mult, nu ma intereseaza foarte mult parerea altora. Poate din acelasi motiv: anume ca parerea mea despre ceea ce fac este cea care conteaza. Desigur, uneori, in anumite domenii, o parere experta te poate ajuta sa te perfectionezi, prin critici constructive si sfaturi. Insa nu la astea ma refer eu aici. Ci la orientarea asta obsesiva spre exterior, in loc de propria persoana. Aia are sanii mai mari, aia deseneaza mai frumos…. ala scrie mai bine… sau trebuie sa fac o treaba mai buna decat X, sa avansez mai repede decat Y si sa-mi cumpar o masina mai misto decat Z. Who gives a fuck about X, Y, Z? (sorry about the F word ) Unde esti tu in ecuatia asta? 

Simone are dreptate. Modelul si competitorul tau trebuie sa fii chiar tu. Asta e singurul mod de evolutie. Tu trebuie sa cresti fata de tine pentru ca tu esti persoana ta si nimeni altcineva. Desigur, putem invata si din experientele altora atata timp cat asta ne ajuta pe noi sa aduce un plus (nu un minus) la experienta noastra. Un sfat bun e intotdeauna binevenit. Insa comparatiile nu-si au rostul. Eu o consider tot pe undeva prin aceeasi oala cu invidia.

Am intalnit recent o batranica simpatica, inteligenta si cu o minte deschisa, asa cum imi este rar dat sa intalnesc. Am fost suprinsa. Am fost si mai surprinsa cand am aflat ca era doar o femeie simpla de la tara. Nu parea deloc asa. Mi-am dat seama ca involuntar o judecasem. Eram surprinsa placut initial pentru ca eram obisnuita cu batrani inraiti, inchisi la minte si morocanosi, desi stiam sa nu sunt toti asa. Apoi eram suprinsa pentru ca nu-mi inchipuiam ca la tara se pot gasi si oameni atat de cultivati si educati. 

Oare de ce ne grabim sa punem etichete in stanga si-n dreapta in loc sa pastram intotdeauna o minte deschisa? Eu incerc sa mi-o pastrez asa, sa nu judec, insa tot am supriza sa ma vad fata in fata cu propriile mele prejudecati din cand in cand. Inca nu am intalnit oameni care sa nu judece, macar putin, macar uneori. De ce o facem? Ne ajuta cu ceva sa incadram fiecare om intr-o categorie ca pe borcane intr-un supermarket? De ce nu suntem in stare sa luam oamenii ca individualitati? Ne e frica sa ne pierdem ca acul in fan?

Poate asta ne face viata mai usoara si ne scuteste de complicatii. Poate ca fugim de neprevazut, din teama sa admitem ca unele lucruri sunt pur si simplu ele si nimic mai mult, chiar daca sunt adesea diferite de tiparele pe care ni le-am construit in minte noi sau societatea, chiar daca pentru noi reprezinta uneori niste necunoscute. Poate ca purtam in noi sechelele unei mentalitati impuse mai bine de o jumatate de secol. Dar degeaba cautam scuze… oamenii sunt doar atat, sunt EI.

Mie imi place sa am prietenii solide, mai degraba decat amicitii superficiale, cu toate ca uneori la distractie nu mai tin asa de mult cont de aspectele astea si ma alatur grupuletelor vesele si colorate. Cu prietenii, insa, e cu totul o alta mancare de peste. Si sunt sigura ca nu sunt singura persoana care gandeste asa. Ne place sa fim socialibi, sa cunoastem oameni, dar pe putini ii consideram cu adevarat prietenii nostri. Prietenii mei par foarte diferiti intre ei, la o prima vedere. Dar daca privesc mai atent imi dau seama ca au niste lucruri fundamentale in comun: sunt iubitori de arta (si majoritatea chiar practica anumite tipuri de arta), sunt inteligenti, cu simtul umorului foarte bine dezvoltat, sarcastici si, nu in ultimul rand, au o gandire pozitiva si sanatoasa despre viata cu tot ceea ce presupune ea.

Am observat, de asemenea, ca NU imi place DELOC sa ma inconjor de oameni negativisti. Mai devreme sau mai tarziu ajung sa-i evit sau sa-i elimin cu totul (daca este posibil) din viata mea. Avand in preajma pe cineva care interpreteaza constant tot ceea ce i se intampla in mod negativ, plangandu-se intr-una si oricui e dispus sa-l asculte ca soarta il vitregeste (uneori chiar si cui nu este dispus, pentru ca nu prea le pasa daca persoana careia i se plange chiar are chef sa-i asculte vaicarelile, desi de fapt ea se chinuie din greu sa gaseasca o scuza si sa se eschiveze ca sa-i evite compania), este ca si cum ai avea un vampir energetic oricand gata sa-ti absoarba intreaga buna dispozitie pe care ti-ai creat-o. Ma scot din sarite!

Eu am un mare defect, si anume: imi place sa ajut oamenii pe care ii vad ca au probleme. De ce este un mare defect? Pai pentru ca devin un adevarat magnet pentru negativisti. Si mai am si un alt mare defect: devin empatica uneori cu suferintele lor, si le acord compasiune. Dupa vreo jumatate de ora de ascultat vaicareli, insa, imi dau niste pumni virtuali in cap si-mi promit solemn ca data viitoare voi fi mai transanta. Dar cum poti sa ai inima sa fii dur cand cineva te priveste pierdut cu lacrimi in ochi, ca si cum tu ai reprezenta acel colac de salvare de pe un Titanic in curs de scufundare? Mai demult nu ma lasa inima, insa de la o vreme, cu tot regretul… nu am chef pentru asa ceva. Nu sunt EMO si nici nu intentionez sa devin.

Diferenta intre cine are intr-adevar doar niste momente de slabiciune sau probleme se va simti mai bine dupa ce va primi ajutorul. Isi va recapata increderea si se va ridica. Un sfat bun le poate reda speranta si incet incet isi reiau gandirea constructiva. In fond, e omeneste sa mai ai cate o cadere. Dar cine practica dezechilibrul emotional si nemultumirea perpetua ca sport de performanta nu se va simti niciodata mai bine, pentru ca asta e firea lor. Oricat ajutor ai oferi, tot nu va fi suficient. Si asta pentru ca: 1. nici macar nu te asculta cu adevarat iar sfaturile tale sunt complet inutile (ei o tin pe a lor una si buna… sunt batuti de soarta si au vesnic ghinion, sau nu sunt nici atenti si nu inteleg ceea ce le spui pentru a sunt orbiti de obsesiile lor); si 2. ei cauta sa obtina atentia prin victimizare. Odata ce au obtinut-o, vor sa o pastreze si, cum nu o mai au, o cauta si mai abitir.

Drept urmare, cu tot altruismul si empatia, prefer sa ma lipsesc de astfel de oameni prin preajma. Pur si simplu imi strica starea de spirit. Nu ma fac sa devin la randul meu negativista, dar ma enerveaza. Una e sa ajut pe cineva care chiar are nevoie, si cu totul alta e sa-mi pierd vremea cu monologuri dramatice interminabile. Sunt clar de parere ca prieteniile cu astfel de persoane sunt complet dezechilibrate, pentru ca functioneaza pe principiul: unul doar ofera mila celuilalt care se plange; unul e bine dispus, fericit cu viata pe care o duce si incearca sa vada latura pozitiva a lucrurilor, pe cand celuilalt ii ia cel mult 5 minute sa demoleze tot fundamentul gandirii pozitive si sa te faca sa te simti prost ca esti fericit. E complet absurd! Parca prietenii erau acele persoane cu care puteai impartasi si bune si rele, care te trag de maneca atunci cand o iei pe aratura sau te sprijina cand iti pierzi echilibrul. Ori cu un pesimist convins nu poti impartasi decat nefericirea ta pentru care in loc de sprijin, iti ofera mila.

De-aia iubesc oamenii cu gandire constructiva, care stiu sa ia ce e mai bun din viata si sa faca haz de necaz. Si tot din acest motiv nu as putea niciodata sa am ca prieteni astfel de persoane. In fond, porcarii se intampla tot timpul, nu e nevoie sa acrim pe toti cei din jur pentru ca noua nu ne merge stralucit. As vrea sa-l vad si eu pe acela care duce o viata perfecta. Nici nu exista asa ceva.