1. Luaţi cartea cea mai la îndemână, deschideţi la 18 şi scrieţi aici al 4-lea rând:

“[...] muntii. Atunci nu-ti mai trebuie decat tremurul [...] (Emil Cioran – Amurgul Gandurilor)

2. Fără să verificaţi, cât e ora?

10:15 a.m.

3. Verificaţi!

10.16 a.m. 

4. Cum sunteţi îmbrăcat(ă)?

rochie

5. Înainte de a răspunde la acest chestionar, la ce vă uitaţi?

la mesajele dubioase din mail

6. Ce zgomot auziţi în afară de cel al calculatorului?

mirifica simfonie a rotilor si alarmelor de masini de pe bulevardul din fata blocului

7. Când aţi ieşit ultima dată şi ce aţi făcut cu ocazia respectivă?

aseara – am fost la Ice Age

8. Ce aţi visat ieri noapte?

nu mi-am putut aminti din cauza ca am fost prea bruiata de tantari 

9. Când aţi râs ultima dată?

acum 10 min

10. Ce aveţi pe pereţii încăperii în care sunteţi?

tablouri

11. Dacă aţi deveni multimilionar peste noapte care ar fi primul lucru pe care l-aţi cumpăra?

fisheye 10.5 mm f/2.8pentru DX de la Nikon  

12. Care este ultimul film pe care l-aţi văzut?

Ice Age – Down of the Dinosaurs 

13. Aţi văzut ceva neobişnuit astăzi?

hmm.. nu

14. Ce părere aveţi despre acest chestionar?

nu stiu, mi-e somn 

15. Spuneţi-ne ceva ce nu ştim încă!

fac gimnastica yoga in fiecare zi  

16. Care ar fi prenumele copilului dvs. dacă ar fi vorba despre o fetiţă?

Erica

17. Şi dacă ar fi vorba de un băiat?

Flaviu

18. V-aţi gândit deja să locuiţi în străinătate?

da, dar mi-a trecut

19. Ce aţi dori ca Dumnezeu să vă spună când intraţi pe porţile Raiului?

sunt budista  

20. Dacă aţi putea schimba ceva în lume (în afară de politică), ce aţi schimba?

as eradica saracia

21. Vă place să dansaţi?

uneori

22. George Bush?

nu tocmai presedintele meu american preferat

23. Ce aţi văzut la televizor ultima dată?

hmm… inceputu de la Masca lui Zoro… cred

24. Care sunt cele 4 persoane care ar trebui să primească acest chestionar?

cine are chef

Nu stiu ce s-a intamplat de cand am terminat eu liceul si am dat admitere la facultate, dar anul acesta si cel precedent, avand prietene care au dat Bac-ul, am sesizat un fenomen ciudat, care pare sa ia tot mai mare amploare. Anume – obsesia fata de acest examen. Tin minte ca si “pe vremea mea” parintilor le tremurau picioarele de emotie in fata primelor examene ale copilului, iar profesorii incercau sa ne impulsioneze sa invatam predicandu-ne despre importanta vitala a Bac-ului in viata noastra, insa parca nimeni nu-i acorda atata importanta. Nimanui nu-i pasa prea mult. Plus ca, fie vorba intre noi, nu erau de fapt primele examene. Noi dadusem examene de admitere si la liceu, insa fara prea mult dramatism (pe atunci nu exista capacitate). Asa ca nu inteleg de ce ar fi mai dramatica o serie de examene pe care le dai cu 4 ani mai tarziu. Nu ar trebui sa fim mai copti un pic?

Daca imi amintesc corect, eu am invatat in sila doua zile pentru Bac – la istorie – si asta pentru ca nu invatasem mai nimic tot liceul (dar shhh! ca ai mei cred ca am tocit de zor). Aiurea, ma uitam cu mare interes la Campionatul Mondial de fotbal in fiecare zi. Singura materie la care invatasem foarte mult (dar recunosc ca am facut-o de placere, nu de nevoie) a fost matematica. I just loved math! :X (nu dati cu oua) In rest, draci… si totusi am luat peste 9. Deci, cred ca nu e cazul pentru atata dramatism. Nu e nici pe departe sfarsitul lumii. E adevarat ca acum conteaza mai mult media de la Bac la admiterea in facultate, insa oare daca va stresati mai mult o sa stiti mai bine? Eu as zice ca e chiar invers.

Cred ca profesorii si parintii strica mult. Pentru ca sincer, eu asa copii panicati n-am intalnit in viata mea cum am vazut in anii astia. Atata presiune exista pe capul lor, ceva ce n-am pomenit… parca acesta ar fi cel mai important examen si viata se termina dupa el. Asa ca stau si tremura ca niste frunze-n vant. Si pentru ce? Pentru niste note, pentru ca profesorii zic ca trebuie sa inveti ca un robotel ca altfel vei fi un ratat etern si pentru ca daca nu iei note bune parintii vor fi dezamagiti. Imi dau seama acum ca eu nu prea am fost un elev/copil model, pentru ca ma durea in partea dorsala de ceea ce spuneau profesorii, iar multumirea familiei in materie de evolutia mea scolara ma lasa mai rece decat telenovelele.

Cat despre vestita admitere la facultate… eu cred ca daca vrei sa intri undeva, o faci indiferent daca ai de-a face cu o concurenta de 1 sau 30 pe loc. Vezi post-ul despre “Nu exista nu pot”. Ca dai la zece facultati sau la doua, e cam tot un drac. Vointa sa ai. De ce aceasta uriasa lipsa de incredere si frica, chiar si la persoane inteligente si pregatite? Asta chiar nu pot sa inteleg. Poate pentru ca multi raman cu impresia ca daca nu recita “poezia” cuvant cu cuvant din carte nu iau 10. Poate asta e cea mai mare deficienta a sistemului de invatamant liceal: te forteaza sa reciti “poezii” pe de rost ca un papagal in loc sa gandesti singur. Eu imi amintesc (nu cu mare placere) ca eram efectiv obligata sa invat comentarii literare dupa carti de comentarii la diferite carti/nuvele/poezii. Mi se bagau pe gat cartile de comentarii sub pretextul ca alea sunt bune, iar daca nu invat dupa ele o sa iau nota proasta. Dar oare nu-si punea nimeni problema ca poate unii dintre noi sunt in stare sa-si dea si singuri seama despre ce e vorba in operele alea? Poate nu suntem toti tampiti, ce naiba! Eu n-am fost in stare niciodata sa invat nimic pe de rost. Nici macar poezii. In cel mult doua zile uitam totul, de la primul cuvant pana la punctul de final. Si nu vad deloc sensul acestei activitati. Multi cred despre cei care stiu multe lucruri in timpul scolii ca sunt tocilari. Dar nu, tocilari sunt cei care invata pe de rost lucruri pe care nici macar nu le inteleg si nu pot sa le redea cu propriile lor cuvinte. A intelege si a retine nu inseamna a toci. Pacat ca pe la noi prin licee se promoveaza la greu toceala.

Citisem pe statusul cuiva de messenger mai demult o replica simpatica si foarte adevarata: “Eram o persoana inteligenta candva. Scoala m-a stricat.” E incredibil cat poate scoala sa strice un om, paradoxal, in loc sa-l educe.

In concluzie, despre Bac pot sa spun ca este un examen care nu conteaza decat pana cand ai intrat la facultate, moment in care isi inceteaza pe deplin importanta. Incepand de atunci, nimanui nu ii va mai pasa de el niciodata. Nici chiar voua. Va zace unde intr-un sertar si va aduna praf.

Cand eram in liceu citeam in clasa, alaturi de colege, tot felul de reviste… practic ORICE era binevenit, (inclusiv Playboy sau reviste de masini) atata timp cat ne distragea atentia de la ore . Le rasfoiam pe sub banca, le pasam altor colegi, le schimbam intre noi… ce nu face un elev sictirit ca sa se eschiveze de la temele plictisitoare?!… Nu aveam insa o revista preferata, pana intr-o zi cand, intorcandu-ma trista acasa dupa despartirea de primul meu prieten, mare mea iubire de liceu, am vazut un titlu de revista iesind clar in evidenta din raft. N-as putea sa-l uit, mare si roz invitandu-ma sa ma apropii: “Te-a mintit? Te-a inselat? V-ati despartit? Sterge-i numarul de telefon! Acum!” Erai tu, Cosmopolitan si ai devenit revista mea de suflet din acel moment.

Nu ratam nici un numar, te citeam din scoarta in scoarta, ma simteam deja devenind o “femeie Cosmo”, desi nu avea inca nici 18 ani. La vremea aceea, cum experienta mea era minima, sfaturile Cosmo mi se pareau geniale, de la cele despre barbati, pana la cele despre ingrijire si cosmetice. Am aflat, spre exemplu, cum sa-mi repar o unghie rupta fara sa o tai. Si figura chiar functiona . Dar, dupa un timp, am inceput sa mai dau si eu piept cu viata si parca sfaturile geniale ale tale, draga Cosmo, pierdeau tot mai mult teren, pana au ajuns, cu parere de rau, sa mi se para cam departe de adevar. Mai gaseam, e adevarat, cate un articol – doua interesante sau macar simpatice pe acolo, dar… cam atat. Am rasfoit si alte reviste pentru femei, aceeasi poveste, aceleasi sfaturi care de multe ori, nici nu se pupa cu realitatea sau mai mult, mi se pareau chiar stupide (fara suparare). Asa ca am ajuns sa mai cumpar o revista din an in pasti cand am chef sa rasfoiesc ceva “de femei” (si inca citesc cu placere, desi recunosc ca nu aplic ceea ce citesc, decat poate cand vine vorba de protectie solara si chestii de genul), sau cand plec cu trenul in calatorii lungi, ca sa nu ma plictisesc. Totusi, recunosc ca atunci cand vine vorba sa aleg o revista de femei, tot la tine, draga Cosmo, apelez. Esti, in continuare, “de suflet”.

Prinvind in urma, imi dau seama ca am invatat totusi ceva bun de la tine, si pentru asta iti sunt recunoscatoare, in special stiind ca nu prea am avut modele feminine in jur de la care sa invat ceva, decat pe bunica mea care se afla la 500 de km departare si pe care o vedeam de doua ori pe an. Anume, am invatat ca o femeie nu trebuie sa se limiteze la a fi cuminte, decenta si bine crescuta, cu note bune la scoala, apoi serviciu stabil, care isi intemeiaza o familie si apoi creste copii si atat; ci o femeie inseamna mai mult – inseamna o persoana care se respecta, are grija de sanatatea si aspectul ei, se iubeste pe sine ca persoana, are incredere in fortele proprii, poate oferi iubire altor persoane fara a se pierde pe sine si fara a uita ca, inainte de toate este femeie si este o fiinta minunata de sine statatoare, e independenta si poate sa reuseasca in viata prin forte proprii.

Revistele pentru femei (la barbati nu ma bag sa comentez pentru ca nu am rasfoit decat un FHM acum 5 ani si un Men’s Health prin anul 2 de facultate) mi se par, in continuare, cam stupide si periculoase pentru femeile care obisnuiesc sa creada orbeste tot ceea ce citesc. Te indeamna prin articole sa te accepti asa cum esti si sa nu fii obsedat de perfectiunea fizica, dar afiseaza in articole poze cu fotomodele ‘perfecte’, culmea, chiar si in acele articole. Te indeamna sa fii independent, dar publica o multime de articole despre cum sa te modelezi ca sa-i fii pe plac iubitului. Iti sugereaza ca o femeie este mai mult decat un ambalaj frumos, adica o persoana inteligenta si interesanta, dar recomanda carti gen ‘Gossip Girl’ sau ‘Ma dau in vant dupa cumparaturi’. Oare astea ne cresc noua nivelul de inteligenta? Mi se par de-a dreptul ipocrite, sau pur si simplu inconsecvente si contradictorii. Cu toate acestea, cine stie sa citasca selectiv si sa vada per ansamblu si din spatele randurilor ce ar putea extrage sanatos si benefic din acele articole, poate recepta niste mesaje pozitive, asa ca poate nu sunt totusi atat de rele.

M-am convins. “Nu pot” e doar o plasmuire a imaginatiei omului, care sa-i ofere pretextul sa-si gaseasca o scuza pentru momentele de cadere in care se simte deznadajduit si are impresia ca nimeni si nimic nu-l va mai scoate din acea stare. Desigur, daca se incapataneaza sa nu vrea sa se ridice, in mod sigur nu o va face. Dar de putut, ar putea. Sunt sigura de asta.

Uitandu-ma in urma, nu a existat nimic ce a am vrut cu tarie si nu am putut sa realizez, atata timp cat a stat in puterile mele. Chiar si unele lucruri care pareau de neconceput, imposibile… ca de exemplu… sa inveti vreao 700 de pagini pana a doua zi. Practic orice… you name it, it’s possible. Mintea e singurul obstacol.

E adevarat ca uneori nu este deloc usor sa mai ai incredere si sa-ti pastrezi o farama de speranta ca va fi bine cand totul ti se prabuseste in cap, dar, in acelasi timp, nu poti astepta sa fie bine facand nimic si plangand ca e greu… Toti oamenii au momente vulnerabile in care se simt coplesiti de diferite probleme, cred ca asta vine odata cu bagajul nostru uman. Dar in acele momente grele trebuie, la un moment dat, sa iti stergi lacrimile (pentru ca fie vorba intre noi, nu-s bune de nimic, decat pentru descarcare emotionala – catarsis; ce e prea mult strica) si sa te pui pe treaba. Timpul nu iarta pe nimeni si nu ti-l da nimeni inapoi daca te trezesti peste o gramada de vreme ca l-ai irosit in loc sa te bucuri de viata. Asa ca putem folosi aceasta scurta si minunata experienta a vietii in avantajul nostru sau o putem irosi. Unii aleg sa o arunce pe fereastra si sa se umple de amaraciune si rautate, altii aleg sa fie fericiti, sau macar sa incerce. Alegerea ne apartine.

Un citat celebru spune: “Nu incepe nici o propozitie cu ‘nu pot’. Incepe cu ‘sa vedem’ “. Valabil mai ales pentru conversatiile dinamice cu noi insine in “mansarda” proprie. Intotdeuna se poate face ceva, iar o atitudine pozitiva face deja ca problema sa fie pe jumatate rezolvata, pentru ca deja esti deschis catre rezolvare. Si cred ca atrage si norocul in mare masura. Sansa e de partea celor care nu se dau batuti, care au puterea sa “ia taurul de coarne” si daca sunt trantiti la pamant de zeci de ori si sa gandesca in continuare ca se poate. Pana la urma suntem ceea ce gandim despre noi ca suntem. Noi decidem; noi suntem singurii nostri stapani.