Am intalnit recent o batranica simpatica, inteligenta si cu o minte deschisa, asa cum imi este rar dat sa intalnesc. Am fost suprinsa. Am fost si mai surprinsa cand am aflat ca era doar o femeie simpla de la tara. Nu parea deloc asa. Mi-am dat seama ca involuntar o judecasem. Eram surprinsa placut initial pentru ca eram obisnuita cu batrani inraiti, inchisi la minte si morocanosi, desi stiam sa nu sunt toti asa. Apoi eram suprinsa pentru ca nu-mi inchipuiam ca la tara se pot gasi si oameni atat de cultivati si educati. 

Oare de ce ne grabim sa punem etichete in stanga si-n dreapta in loc sa pastram intotdeauna o minte deschisa? Eu incerc sa mi-o pastrez asa, sa nu judec, insa tot am supriza sa ma vad fata in fata cu propriile mele prejudecati din cand in cand. Inca nu am intalnit oameni care sa nu judece, macar putin, macar uneori. De ce o facem? Ne ajuta cu ceva sa incadram fiecare om intr-o categorie ca pe borcane intr-un supermarket? De ce nu suntem in stare sa luam oamenii ca individualitati? Ne e frica sa ne pierdem ca acul in fan?

Poate asta ne face viata mai usoara si ne scuteste de complicatii. Poate ca fugim de neprevazut, din teama sa admitem ca unele lucruri sunt pur si simplu ele si nimic mai mult, chiar daca sunt adesea diferite de tiparele pe care ni le-am construit in minte noi sau societatea, chiar daca pentru noi reprezinta uneori niste necunoscute. Poate ca purtam in noi sechelele unei mentalitati impuse mai bine de o jumatate de secol. Dar degeaba cautam scuze… oamenii sunt doar atat, sunt EI.