Exista un lucru pe care eu nu o sa-l inteleg niciodata. Si asta pentru ca nu am fost niciodata, de cand ma stiu, asa. Si am o vaga banuiala ca nici nu am sa devin pe parcurs. Anume: de ce le pasa atata unora de ce parere au altii despre ei? Si mai mult, de ce ajung sa ia in considerare atat demult parerile altora, incat sa si le desfiinteze pe ale lor? Ca si cum altii ar detine adevarul absolut despre orice, inclusiv persoana lor, iar ei trebuie urgent sa se supuna autotstiutorilor. Cel mai rau e atunci cand vad ca ajung ca creada ca nu valoreaza nimic pentru ca altii nu le vad valoarea. Ma oftica si ma intristeaza in acelasi timp. Pentru ca stiu ca nu am cum sa-i ajut, iar daca as incerca mi-ar lua-o in nume de rau. Doar ei se pot ajuta singuri.

Exemplul 1: O discutie banala pe tema X intre doua persoane. Prima persoana expune un punct de vedere. A doua expune un punct de vedere diferit, uneori complet diferit. Drept consecinta, prima persoana urmeaza sa-si schimbe parerea si sa dea dreptate celei de-a doua (indiferent de argumentele acesteia care pot fi sau nu pertinente, sau complet fara nici un fel de argumentatie). Eu chiar am observat ca sunt oameni care se sucesc asa de parca ar avea coloana vertebrala dintr-un cauciuc moale si maleabil. Nu inteleg, daca tu ai o parere si crezi in ea, de ce o arunci pe geam? De ce nu o sustii? De ce esti nesigur?

Exemplul 2: O persoana intreaba pe cineva ce parere are despre rochia ei sau ceva de-al ei, desi ei ii plac foarte mult respectivele lucruri. I se raspunde ca nu e tocmai inspirat modelul, nu o avantajeaza sau ii pune in lumina niste defecte, etc. Automat, ea se supara, insusindu-si parerea aceea negativa. Dintr-o data si ei i se pare urata rochia sau obiectul cu pricina. De ce? Parca in urma cu un minut ti se pareau minunate! Ce le-a facut urate in asa scurt timp? Oamenii nu sunt identici, au pareri diferite, preferinte diferite. Ceea ce unuia i se pare hidos altuia ii poate parea minunat si invers. E firesc si normal sa fie asa. Alfel am umbla toti cu haine identice, bijuterii identice, ne-am colora unghiile la fel si ne-am decora casele in acelasi mod. E absurd sa pretinzi sa fie toata lumea de acord cu tine intotdeauna.

Exemplul 3: Cuiva i se pare ca persoana X nu este frumoasa, isteata, culta sau mai stiu eu cum. Iar persoana X, din cauza ca nu i se da atentie, nu e considerata unom minunat si nu e apreciata la adevarata valoare, crede ca nu are valoare, nu e frumoasa, isteata, culta sau mai stiu eu ce doar pentru ca ceilalti nu o vad asa. Chestia asta ma depaseste intr-un asemenea mod… cat de nesigur pe tine sa fii? Cat de putin sa te cunosti? Cat de putin sa crezi in tine ca sa iei de bun ce cred altii si sa pui mai presus de ce crezi tu? Eu una nici macar nu observ daca ceilalti ma observa si ce parere au! E ultimul lucru care m-ar putea interesa, pentru ca sunt mult prea preocupata sa ma cunosc eu pe mine si sa ma dreg unde consider ca gresesc. Cine sa stie ce-mi zace in strafundurile fiintei mele mai bine decat mine? Cum ar putea sa vada cineva strain mai bine decat mine? Aparente… asta vad ei. La fel cum vedem si noi la ei. Si chiar daca unii mai intelepti reusesc sa vada mai adanc… ce conteaza?

Chiar asa: ce importanta poate sa aiba parerea lui Gigel de exemplu? Te defineste Gigel ca persoana? Nu. Atunci? De ce tin unii atat de mult sa fie placuti de toti? E imposibil. Intotdeauna va fi cineva care nu ne place. Eu sunt perfect constienta ca sunt o gramada de oameni care nu ma inghit. De-aia nu mai pot eu . Tot ceea ce conteaza e ca eu sa fiu multumita si impacata fata de mine, astfel ca atunci cand pun capul pe perna sa stiu ca eu pe mine nu ma dezamagesc, ca sunt asa cum consider eu bine sa fiu, iar constiinta imi e usoara ca puful. Eventual ca sunt mai buna decat am fost ieri. Nu zic ca nu se intampla sa o mai dau si eu in bara, ca tot omul. Dar chiar si atunci, eu stiu cine sunt si cum sunt. Mai am de descoperit, desigur, dar in mare am o idee. Nu poate sa vina altcineva sa-mi spuna ca as fi altfel. De fapt, ba da, poate. Sunt calma si linistita. Asta nu inseamna ca-l si cred. Tocmai aici e diferenta. Poti accepta parerile altora, fara sa ti le si insusesti.

Eu cred ca lucrurile si oamenii nu devin altceva doar pentru ca ceilalti nu reusesc sa-i vada asa cum sunt. O portocala aruncata in mijlocul pietei, chiar daca o ocoleste toata lumea, nu o ridica nimeni, ba o mai si calca in picioare sau ii da cate in branci… e tot o nenorocita de portocala. Nu un pepene, nici un mar. Nu i se schimba natura pentru ca cineva nu o vede. Si daca nu o vede ce? Nu se pot bucura de ea si cam atat. Inceteaza a exista? Sa fim seriosi, oricat ne-am dori noi uneori sa ne ignoram mormanul de hartoage de pe birou sperand ca a doua zi nu vor mai fi acolo… ei bine a doua zi ne asteapta frumos aranjate in teanc pe acelasi birou. Asa ca stati linistiti. Daca nu sunteti vazuti nu inceteati a exista si nici nu deveniti altceva.