Sunt profund dezamagita de unii oameni pe care i-am intalnit. Sau mai bine zis, am fost profund dezamagita. Nu chiar de toti, ce-i drept, dar exceptiile sigur nu se vor simti cu musca pe caciula. Eu nu inteleg cum pot unii oameni sa ceara ceva imprumut si sa “uite” sa dea inapoi. Indiferent ca este vorba de o carte, niste bani sau orice altceva. Cum sa uiti ca ai in posesie ceva ce nu-ti apartine? Si oare cat timp poate dura pana cand te impiedici accidental de obiectul in cauza prin propria locuinta si constati ca hei… ala nu e al tau. Ce faci? Il pui pur si simplu la loc si zici… eh, daca nu l-a cerut inapoi e al meu acum. Ei bine nu, nu este al tau pentru ca nu tu ai dat bani pe el sa-l cumperi, ci altcineva. Cineva care poate asteapta sa vada pana unde te duce lipsa de bun simt sa pui mana pe telefon si sa suni ca sa returnezi obiectul sau sa apari cu el la usa adevaratului posesor. Oare nu va apasa nimic pe constiinta cand stiti ca aveti o datorie la cineva sau aveti ceva pe care nu voi ati dat banii? Stiu ca traim intr-o societate foarte materialista, dar totusi… 

Candva aveam o prietena buna, de fapt doua. De fapt a fost nevoie sa treaca un timp pentru a realiza ca cele doua imi erau orice, numai prietene nu. Sa le luam pe rand:

1. Sa-i spunem A. Ma suna disperata ca iubitul ei e in spital si nu stie ce sa faca si are nu stiu ce belea si are nevoie de 20 de milioane rapid, pe loc si-mi promite ca sigur pana la sfarsitul lunii mi-i va da inapoi. Eu, fraiera cum sunt, ma ingrijorez si ii sar in ajutor cu banii, ba ma mai duc si cu mancare la spital pentru nefericitul lovit de boala. Dupa nu foarte mult timp aflu ca de fapt… nu ei ii trebuiau banii si ca… aa… de fapt ii trebuiau iubitului ei si ca… aaa… sa discut cu el… ca aaa… nu are banii sa mi-i dea. Au fost nevoie de mai bine de 2 ani de zile in care sunam si mi se inchidea telefonul in nas, imi erau ignorate mesajele si apelurie, sau primeam scuze peste scuze. Nu stiu cum se face dar parca numai unii au probleme, ceilalti nu. Ei bine cu totii avem probleme. I-am recuperat pana la urma.. asa cate un pic… Dar asta numai pentru ca am devenit EXTREM de insistenta.

2. Sa-i spunem C. Eram foarte apropiate si faceam schimb de impresii in materie de literatura. La un moment dat i-am imprumutat 3 dintre cartile mele preferate. Cam dupa aproximativ doua luni, C. dispare in neant. Sun pe mobil, nimic. Sun pe fix, nimic. Am mai incercat inca mult timp. Pe C. parca o inghitise pamantul. Am dat asta iarna din intamplare peste profilul ei pe hi5. Deci iata ca e inca in viata… Si o abodrez… Ii pare rau ca a fost ocupata cu serviciul. Ii cer cartile, pretinde ca mi le-a trimis prin posta. Nu le-am mai vazut niciodata.

Am avut destule colege si colegi de facultate care s-au facut, si ei, nevazuti cu diferite carti de-ale mele. Ma intreb ce au gasit atat de interesant la ele incat s-au hotarat sa nu mi le mai dea inapoi. Ma indoiesc sa fi fost atat de pasionati de Dreptul adunarilor parlamentare spre exemplu. Si inca se mai intreaba unii de ce nu mai imprumut nimic. Pai uite de ce. Pentru ca tot ce dau ramane dat. Daca as mai vedea ceva inapoi din ceea ce dau, poate ca as oferi in continuare. Nu uitati, dragilor, ca eu am fost cea care a dat la inceput. V-am dat degete, ati luat mana. Acum m-ati lasat fara maini, si chiar fara picioare. Ce sa va mai dau? Desigur, sunt cateva (numar pe degetele de la o mana) persoane care s-au dovedit a fi de incredere, iar ei vor primi in continuare. Restul… NU. Nu sunt zgarcita, pur si simplu mi-am invatat lectia. Poate candva veti invata si voi sa aveti bun simt, desi ma indoiesc. Nu iau mai multa atitudine pentru nu am de ce. Karma vi se va intoarce singura, nu e nevoie sa fac eu ceva. Eu pot doar sa ma opresc din a gresi. Ceea ce am si facut.