Asa incepeau povestile pe care ni le citeau parintii cand eram mici. Si intotdeauna se terminau cu victoria binelui asupra raului, balaurul era nimicit de puternicul si curajosul print, iar printesa era salvata si adusa in siguranta la castel, unde urma sa traiasca fericita pana la adanci batraneti alaturi de printul fermecat care o va venera pentru tot restul vietii. 

Nu m-am gandit niciodata pana acum ca tocmai aceste povesti sunt vinovate pentru cele mai mari probleme din relatiile pe care micutele fetite care le ascultau candva cu atata interes le vor avea in viitor, ca femei. Si iata si de ce: in povesti printesa e intotdeauna salvata de printul care e musai frumos, istet si fidel, nu bea ca ‘porcu’ impreuna cu amicii lui zgomotosi care fac glume obscene pana pica sub masa, nu se uita la meciul de fotbal sau ultimul joc de PS in timp ce tu te plangi de problemele cotidiene si in nici un caz nu observa picioarele interminabile ale gagicii de la masa alaturata. Eram doar sarcastica nu dati cu oua… Asaaa… Acum sa vedem ce se intampla cu fetita noastra pe masura ce creste. Acum nu mai e copil sa asculte povesti, e adolescenta, iar cei apropiati ii spun sa-i dea naibii pe baietii aia mitocani si idioti care nu au stiut sa o aprecieze pe minunata printesa, dar sa nu se nelinisteasca, pentru ca va intalni unu perfect care va face totul pentru ea, isi va dedica viata ei si nu o va supara niciodata. Barbatul ideal, nu? Sau versiunea up-grade a “printului” din poveste.

Si sta biata fata si asteapta idealul barbat care va veni in armura stralucitoare pe calul alb sa o salveze de la viata ei mizerabila. Si ca femeie se implica in relatii sperand ca l-a intalnit pe el, cel care i se va dedica pentru totdeauna. Dar in schimb primeste uneori comportamente care considera ca nu i se cuvin unei printese, si indiferent cat s-ar stradui omu’ sa o multumeasca, nu va reusi, pentru ca orice ar face nu e suficient, printesa doreste intotdeauna mai mult, si in plus, orice om e doar atat – un om. Si nu e fermecat, uneori mai calca pe bec, uneori mai spune ceva nepotrivit, uneori uita sa o sune la ora la care a promis sau nu apare cu flori la usa. Asa ca il arunca la cos. Unde e printul promis? Asta e doar inca un om obisnuit… 

Eu ma intreb de ce tot le umplem capul de tampenii cu acele povesti?! Sau mai mult, de ce le perpetuam si dupa ce fetita nu mai are 5 anisori?! E chiar atat de greu sa le spunem ca nu exista printii din povesti? Ca tot ce exista sunt doar niste alte persoane, ca noi, si nu sunt acolo ca sa ne slujeasca si sa ne indeplineasca toate dorintele, punandu-se 24 din 24 la dispozitia noastra, considerand ca asa ni se cuvine. De ce e atat de greu sa vedem ce e frumos intr-un om. Pur si simplu. Noi nu suntem printese, suntem doar niste oameni, la fel ca ei. Nu ni se cuvine sa primim nimic mai mult decat li se cuvine lor sa primeasca din partea noastra. Mai trist e ca cand orice mica scapare anuleaza intr-o secunda tot ce au facut minunat pentru ele. Iar faptul ca ei le iubesc poate fi demonstrat intr-o multime de feluri in afara de flori, bomboane si declaratii siropoase sub clar de luna. De ce se uita atat de usor? Un pic de neatentie si puf! Nu sunt decat niste porci nenorociti. E greu sa lasi cartile de povesti de-o parte, nu-i asa? E mai frumos sa te hranesti din ele pana cand ramai cu sufletul plin de fiere si abia atunci intelegi ca ceea ce-ai cautat atatia ani e un mit, o iluzie. Nimic mai mult.

Baieteii sunt scutiti de toate aceste iluzii. Stiti de ce? Pentru ca lor nu partea aceea cu “pana la adanci batraneti” le straneste interesul si li se intipareste undeva in cap. Nici frumusetea rapitoare a printeselor nu ii intereseaza, mai ales la acea varsta. Ei nu aia retin. Lor le ramane in cap doar ideea ca printul l-a batut mar pe balaurul ala. Mama si ce i-a mai dat! Unlike girls, they get it. It’s fiction! Nu e mai simplu sa le spunem fetitelor si tinerelor adolescente ca alearga dupa cai verzi pe pereti inainte sa ajunga cu inima tandari sau niste scorpii inraite? Nu stiu… zic si eu…