Era o replica in serialul Sex and the city: “Remember books? The ancient (nobody uses anymore) versions of DVDs?” M-a terminat de ras. Ma intrebam recent ce se intampla de cartile nu mai atrag cititori, decat foarte putini. Si cred ca vina e impartita oarecum intre cele doua medii care ar trebui sa asigure, in principal, educatia unui copil/adolescent. Anume scoala si familia. Scoala, pentru ca umple programa de carti proaste scrise de autori mediocri, drept petru care e firesc sa apara reactii negative din parte copiilor. “Ce-s porcariile astea? Carti.. bleah, nu-mi place sa citesc”. Si familia, pentru ca nu ajuta copilul sa descopere carti bune, care sa-i placa, daca vede ca scoala nu ajuta prea mult.

Eu am avut un mare noroc sa cresc intr-o familie unde se citea mult. Mama si bunica mea citeau tot timpul, iar biblioteca era vesnic plina de carti. Si chiar mi se mai spunea uneori, “ia, nu mai citi porcariile alea, ia de aici carti faine”. Imi tot recomandau scriitori si titluri, imi povesteau despre ele, ba mai mult, cand eram mai mica imi si citeau din ele, si normal ca imi deschideau apetitul pentru lectura. Si asa am ajuns sa indragesc foarte mult cartile. Mi-am dat seama ca fiecare din ele inglobeaza un intreg univers. A citi e ca si cum te-ai teleporta cu intreaga ta fiinta intr-o alta lume pe care, in functie de maiestria scriitorului, o poti simti la fel de reala ca un vis sau chiar ca pe propria ta viata. E ca si cum ai trai o multime de vieti. Mai mult, e ca si cum ai calatori in interiorul tau prin intermediul unui personaj.

Si pentru ca nu v-am mai impartasit de ceva vreme ce carti frumoase am descoperit, iata acum doua dintre ele, care mi s-au parut exceptionale: Bufnita oarba de Sadegh Hedayat si Fortareata alba de Orhan Pamuk. (nu am sa va plictisesc cu ce nu mi se pare foarte bun)

Dar sa le luam pe rand. Bufnita oarba este o carte diferita de orice ai citit pana in acel moment si are puternice influente ale culturii persane. Deloc neobisnuit daca ne gandim ca autorul sau este cel mai mare scriitor iranian contemporan. Romanul este unul halucinant, (amintind de “metamorfozele” lui Kafka) in care nebunia, ideea mortii, sarcasmul si un ideal imposibil de atins se imbina. Dar atentie, nimic nu este ceea ce pare in aceasta carte, ea ascunzand un obscur simbolism criptic. Deci nu este nici pe departe o carte usoara. Insa daca va place Kafka, veti fi fascinati de Hedayat.

Eroul principal este un om solitar, izolat de umanitate, care isi ineaca viata in alcool si droguri si isi urmeaza aventura in adancul trecutului sau, inconjurat de aceleasi personaje-cheie care se repeta sub diferite forme, intruchipand fiecare dintre ele un ideal neatins si o frustrare adanca – femeile din viata lui, sub cele trei forme: angelica/inocenta, mama/doica si sotie/”tarfa” – si o prezenta groteasca a unui batran cu ras strident. Drama lui se termina odata ce farmecul se risipeste, trezindu-se acoperit de sange si viermi, simbol al unei viitoare descompuneri. Intreaga lume ce-i modela halucinatiile este chiar viata lui, o viata pe care o dispretuieste, intr-o lume pe care o dispretuieste. Totusi, cartea ofera nenumarate variante de interpretare. Ratiunea iti va fi pusa din greu la incercare si te vei intreba constant unde a disparut granita intre real si halucinatie.

“Cu cat ma afundam mai mult in mine, asemenea animalelor care se ascund iarna in vizuina lor, cu atat urechile mele percepeau distinct vocea celorlalti si auzeam mai clar propria voce rasunandu-mi in gat. Singuratatea, impasibilitatea care apasau asupra mea semanau cu noptile fara sfarsit, adanci, dense, cu acele nopti pline de o obscuritate staruitoare, compacta si contagioasa, care se pregateste sa coboare in orasele pustii, unde misuna himerele dezmatului si urii. Dar, fata de acest gand cu care ma identificam in intregime, propria mea existenta nu era decat un postulat absurd. Presiunea ce, in momentul imperecherii, lipeste una de alta doua fiinte care incearca, fiecare, sa-si alunge singuratatea, rezulta din acelasi elan nebun care se regaseste in toti, amestecat cu un regret tinzand numai spre abisul mortii. Numai moarte nu minte. Prezenta sa reduce la neant toate superstitiile. Noi sunte copiii mortii. Ea este aceea care ne elibereaza de perfidiile existentei.”

Cea de-a doua carte, Fortareata alba, m-a convins pe deplin ca Orhan Pamuk isi merita pe deplin premiul Nobel pentru literatura. Cartea este de fapt portretul in oglinda a doua personaje, pe cat de diferite, povenind din doua culturi indepartate – Orinetul si Occidentul – , pe atat de incredibil de asemanatoare din punct de vedere fizic. Personajele evolueaza paralel pana cand indentitatea celor doi pare sa se contopeasca intr-o singura fiinta, atunci cand perspectiva mortii apare in peisaj odata cu marea epidemie de ciuma, dupa care isi urmeaza din nou alaturat destinele. In ciuda aventurilor prin care cei doi trec si a naratiunii in sine, eu una am perceput cartea scriitorului turc ca pe un roman psihologic, un roman despre schimbare, despre evolutia sinelui, despre cunoastere si perceptii asupa lumii, vietii si sinelui.

“Il iubeam, il iubeam asa cum imi iubeam propria imagine neputincioasa, jalnica, zarita in vis, il iubeam sufocat parca de rusinea, mania vina si melancolia acelei imagini, coplesit parca de rusine in fata unei slabiciuni moarte de tristete, manios parca pe neobrazarea propriului meu fiu, recunoscandu-ma parca in EL pe mine insumi, cu dezgust si bucurie prosteasca; cel mai mult, poate, in acest din urma fel. Ma deprinsesem cu asta asa cum ma deprinsesem cu zbaterea zadarnica, de gandac, a mainilor si bratelor mele, asa cum ma deprinsesem cu gandurile care se stingeau zilnic starnind ecouri intre zidurile propriei mele minti, asa cum ma deprinsesem cu mirosul fara seaman al umezelii care imi strapungea trupul nevrednic, asa cum ma deprinsesem cu parul meu ostenit, cu gura urata, cu mana roz care tinea condeiul.”