O vorba foarte adevarata, ca si aia care spune ca “nu stii sa apreciezi ce ai pana nu-l pierzi”. Uneori suntem asa de angrenati in rutina noastra zilnica si in valtoarea evenimentelor care se petrec, incat uitam sa apreciem lucrui simple, cum ar fi: faptul ca avem doua maini, doua picioare si le putem folosi dupa bunul plac, sau ca avem doi ochi functionabili, sau choar faptul ca putem sa manacam. E atat de simplu sa iei de-a gata niste lucruri care par atat de firesti… Si totusi, sunt atatia oameni care nu beneficiaza de ele. Sunt oameni infirmi, oameni care nu pot sa se bucure niciodata de vederea unui rasarit de soare, sau oameni care nu vor sti niciodata ce inseamna muzica…

Eu am facut mult sport la viata mea, inclusiv cativa ani buni de gimnastica, motiv pentru care articulatiile mele nu sunt tocmai… ca noi. Uneori ma plangeam ca ma dor foarte tare atunci cand se schimba vremea si imi faceam tot felul de nervi ca sunt ca o baba… Deh, mi-a trebuit gimnastica! Asta pana cand am aterizat intr-o zi lovita de masina si mi-am zdrobit ambii genunchi. Acum ce mai era sa zic? Au ma doare? Ce bine era cand ma dureau numai un pic de la vreme… Ehee, ce bine era cand puteam sa merg pe doua picioare si nu trebuia sa-mi chem familia sa ma trasca din pat… Si uite asa mi-am primit una bucata lectie pentru ca invata sa ma bucur ca macar sunt intreaga. Si sunt recunoscatoare in fiecare zi de atunci.

Insa eu sunt si foarte mofturoasa si uneori stramb din nas la orice mancare. Asta are nu stiu ce, asta e nu stiu cum, asta nu-mi place cum miroase, asta arata dubios. Mai ales in ultima vreme parca ma “plictisisem” de orice mancare si strambam tot timpul din nas. Si iata cum m-am pomenit cu o mega-urtiarie care nici dupa doua saptamani de tratament nu da vreun semn ca are de gand sa treaca si nu raspunde la tratament. Nu am voie sa mananc decat orez fier, eventual un mar fara coaja si apa plata. Bon apetit! A ajuns sa mi se aplece numai cand simt mirosul de orez si noaptea visez numai torturi si ciocolata, asta fara sa punem la socoteala faptul ca ORICE, dar ORICE mancare imi provoaca o pofta cumplita de parca ar fi cea mai minunata delicatesa de pe aceasta planeta. As manca orice si mi s-ar parea divin, chiar si o gogoasa amarata, ardei sau fornetti.

Asa ca, daca e cineva pe acolo care se plange de zor ca nu-i convine ceva la propria persoana sau e foarte mofturoasa ca mine, sa ia in considerare cum ar fi sa nu mai aiba privilegiul de a umbla sau de a manca sau de vedea, etc. Sunt muuuuult mai importante decat putem realiza. Mai importante decat 90% din “prostiile” pe care le consideram “probleme”. Eu de un singur lucru sunt sigura. Acum sufar ca un caine si-s moarta de foame, dar dupa ce ma fac bine o sa fiu cea mai recunoscatoare persoana de pe planeta asta si o sa ma bucur de fiecare “nimic” care mi se intampla. Macar pentru o perioada…

P.S. Poza e dintr-un ghiveci din balcon dar o sa o las mai moale cu fotografia o perioada pentru ca efectiv nu ma pot concentra pe nimic artistic.