O vorba foarte adevarata, ca si aia care spune ca “nu stii sa apreciezi ce ai pana nu-l pierzi”. Uneori suntem asa de angrenati in rutina noastra zilnica si in valtoarea evenimentelor care se petrec, incat uitam sa apreciem lucrui simple, cum ar fi: faptul ca avem doua maini, doua picioare si le putem folosi dupa bunul plac, sau ca avem doi ochi functionabili, sau choar faptul ca putem sa manacam. E atat de simplu sa iei de-a gata niste lucruri care par atat de firesti… Si totusi, sunt atatia oameni care nu beneficiaza de ele. Sunt oameni infirmi, oameni care nu pot sa se bucure niciodata de vederea unui rasarit de soare, sau oameni care nu vor sti niciodata ce inseamna muzica…

Eu am facut mult sport la viata mea, inclusiv cativa ani buni de gimnastica, motiv pentru care articulatiile mele nu sunt tocmai… ca noi. Uneori ma plangeam ca ma dor foarte tare atunci cand se schimba vremea si imi faceam tot felul de nervi ca sunt ca o baba… Deh, mi-a trebuit gimnastica! Asta pana cand am aterizat intr-o zi lovita de masina si mi-am zdrobit ambii genunchi. Acum ce mai era sa zic? Au ma doare? Ce bine era cand ma dureau numai un pic de la vreme… Ehee, ce bine era cand puteam sa merg pe doua picioare si nu trebuia sa-mi chem familia sa ma trasca din pat… Si uite asa mi-am primit una bucata lectie pentru ca invata sa ma bucur ca macar sunt intreaga. Si sunt recunoscatoare in fiecare zi de atunci.

Insa eu sunt si foarte mofturoasa si uneori stramb din nas la orice mancare. Asta are nu stiu ce, asta e nu stiu cum, asta nu-mi place cum miroase, asta arata dubios. Mai ales in ultima vreme parca ma “plictisisem” de orice mancare si strambam tot timpul din nas. Si iata cum m-am pomenit cu o mega-urtiarie care nici dupa doua saptamani de tratament nu da vreun semn ca are de gand sa treaca si nu raspunde la tratament. Nu am voie sa mananc decat orez fier, eventual un mar fara coaja si apa plata. Bon apetit! A ajuns sa mi se aplece numai cand simt mirosul de orez si noaptea visez numai torturi si ciocolata, asta fara sa punem la socoteala faptul ca ORICE, dar ORICE mancare imi provoaca o pofta cumplita de parca ar fi cea mai minunata delicatesa de pe aceasta planeta. As manca orice si mi s-ar parea divin, chiar si o gogoasa amarata, ardei sau fornetti.

Asa ca, daca e cineva pe acolo care se plange de zor ca nu-i convine ceva la propria persoana sau e foarte mofturoasa ca mine, sa ia in considerare cum ar fi sa nu mai aiba privilegiul de a umbla sau de a manca sau de vedea, etc. Sunt muuuuult mai importante decat putem realiza. Mai importante decat 90% din “prostiile” pe care le consideram “probleme”. Eu de un singur lucru sunt sigura. Acum sufar ca un caine si-s moarta de foame, dar dupa ce ma fac bine o sa fiu cea mai recunoscatoare persoana de pe planeta asta si o sa ma bucur de fiecare “nimic” care mi se intampla. Macar pentru o perioada…

P.S. Poza e dintr-un ghiveci din balcon dar o sa o las mai moale cu fotografia o perioada pentru ca efectiv nu ma pot concentra pe nimic artistic.

Sunt profund dezamagita de unii oameni pe care i-am intalnit. Sau mai bine zis, am fost profund dezamagita. Nu chiar de toti, ce-i drept, dar exceptiile sigur nu se vor simti cu musca pe caciula. Eu nu inteleg cum pot unii oameni sa ceara ceva imprumut si sa “uite” sa dea inapoi. Indiferent ca este vorba de o carte, niste bani sau orice altceva. Cum sa uiti ca ai in posesie ceva ce nu-ti apartine? Si oare cat timp poate dura pana cand te impiedici accidental de obiectul in cauza prin propria locuinta si constati ca hei… ala nu e al tau. Ce faci? Il pui pur si simplu la loc si zici… eh, daca nu l-a cerut inapoi e al meu acum. Ei bine nu, nu este al tau pentru ca nu tu ai dat bani pe el sa-l cumperi, ci altcineva. Cineva care poate asteapta sa vada pana unde te duce lipsa de bun simt sa pui mana pe telefon si sa suni ca sa returnezi obiectul sau sa apari cu el la usa adevaratului posesor. Oare nu va apasa nimic pe constiinta cand stiti ca aveti o datorie la cineva sau aveti ceva pe care nu voi ati dat banii? Stiu ca traim intr-o societate foarte materialista, dar totusi… 

Candva aveam o prietena buna, de fapt doua. De fapt a fost nevoie sa treaca un timp pentru a realiza ca cele doua imi erau orice, numai prietene nu. Sa le luam pe rand:

1. Sa-i spunem A. Ma suna disperata ca iubitul ei e in spital si nu stie ce sa faca si are nu stiu ce belea si are nevoie de 20 de milioane rapid, pe loc si-mi promite ca sigur pana la sfarsitul lunii mi-i va da inapoi. Eu, fraiera cum sunt, ma ingrijorez si ii sar in ajutor cu banii, ba ma mai duc si cu mancare la spital pentru nefericitul lovit de boala. Dupa nu foarte mult timp aflu ca de fapt… nu ei ii trebuiau banii si ca… aa… de fapt ii trebuiau iubitului ei si ca… aaa… sa discut cu el… ca aaa… nu are banii sa mi-i dea. Au fost nevoie de mai bine de 2 ani de zile in care sunam si mi se inchidea telefonul in nas, imi erau ignorate mesajele si apelurie, sau primeam scuze peste scuze. Nu stiu cum se face dar parca numai unii au probleme, ceilalti nu. Ei bine cu totii avem probleme. I-am recuperat pana la urma.. asa cate un pic… Dar asta numai pentru ca am devenit EXTREM de insistenta.

2. Sa-i spunem C. Eram foarte apropiate si faceam schimb de impresii in materie de literatura. La un moment dat i-am imprumutat 3 dintre cartile mele preferate. Cam dupa aproximativ doua luni, C. dispare in neant. Sun pe mobil, nimic. Sun pe fix, nimic. Am mai incercat inca mult timp. Pe C. parca o inghitise pamantul. Am dat asta iarna din intamplare peste profilul ei pe hi5. Deci iata ca e inca in viata… Si o abodrez… Ii pare rau ca a fost ocupata cu serviciul. Ii cer cartile, pretinde ca mi le-a trimis prin posta. Nu le-am mai vazut niciodata.

Am avut destule colege si colegi de facultate care s-au facut, si ei, nevazuti cu diferite carti de-ale mele. Ma intreb ce au gasit atat de interesant la ele incat s-au hotarat sa nu mi le mai dea inapoi. Ma indoiesc sa fi fost atat de pasionati de Dreptul adunarilor parlamentare spre exemplu. Si inca se mai intreaba unii de ce nu mai imprumut nimic. Pai uite de ce. Pentru ca tot ce dau ramane dat. Daca as mai vedea ceva inapoi din ceea ce dau, poate ca as oferi in continuare. Nu uitati, dragilor, ca eu am fost cea care a dat la inceput. V-am dat degete, ati luat mana. Acum m-ati lasat fara maini, si chiar fara picioare. Ce sa va mai dau? Desigur, sunt cateva (numar pe degetele de la o mana) persoane care s-au dovedit a fi de incredere, iar ei vor primi in continuare. Restul… NU. Nu sunt zgarcita, pur si simplu mi-am invatat lectia. Poate candva veti invata si voi sa aveti bun simt, desi ma indoiesc. Nu iau mai multa atitudine pentru nu am de ce. Karma vi se va intoarce singura, nu e nevoie sa fac eu ceva. Eu pot doar sa ma opresc din a gresi. Ceea ce am si facut.

Orice om strangator depoziteaza, aduna, isi insuseste tot ce ii doreste inima si-i iese in cale. Se arunca plin de entuziasm in fiecare avion care l-ar putea duce catre destinatia dorita si adauga experiente, si adauga amintiri, si adauga iubiri, si adauga impresii, sentimente, idei, visuri, planuri, bucurie, fericire, suferinta, lacrimi negate, dureri reprimate… si uite asa strange un ditamai bagajul pe care il taraste din greu spre casa. Grabit spre noua destinatie il pune in spinare si alearga cat mai repede spre aeroport in cautare de noi experiente. Dar pana cand? Cat de mare poate fi o valiza incat sa o poti burdusi la infinit fara sa ajungi ca doamna de mai jos?

“La aeroport, o doamna se pregatea pentru imbarcarea in avion. Isi prezinta valiza la control si, spre surprinderea ei, este intampinata cu un refuz:

- Ne pare rau, dar nu va putem permite sa va urcati in avion in aceste conditii…

- De ce?! Este prea grea valiza?!

- Valiza este in regula, dar aveti prea mult bagaj emotional asupra dumneavoastra… ”

Atunci vine momentul sa spui stop, sa lasi jos bagajul vechi si uzat din spate si sa pasesti singur, fara sa mai privesti inapoi, spre noile destinatii, inainte ca greutatea bagajului sa te striveasca.

Fotografie de Catalin Mustata.

De ce scriu eu acest post? Pentru ca vad destul de frecvent pe strada fete si femei din toate categoriile de varsta care si-au pensat sprancenele pana la disparitia lor aproape completa, dupa care le-au desenat “frumos” cu dermatograf verde sau, in cazurile bune, negru. E oribil! Sunt o gramada de sfaturi pe internet despre cum sa iti pensezi corect sprancenele; de asemena revistele sunt pline si ele de astfel de articole ajutatoare. Si totusi… Nu ma astept sa schimb ceva prin acest post, dar cine stie? Poate cineva care se simte cu “musca pe caciula” il vede si ia niste masuri de auto-ajutorare.

Au fost, intr-adevar, unele perioade in istorie cand erau la moda sprancenele foarte subtiri si cu forma arcuita exagerat. Dar acum traim in prezent. Mie una mi se par total neinspirate cele pensate pana cand ajung sa arate ca niste firicele de ata lipite de frunte. Imi plac cat mai naturale. Daca privim un pic si la “modelele” prezente in diferite reclame, mai ales la produse cosmetice, vedem ca sunt pensate doar strictul necesar. Arata frumos si ingrijit.

In plus, sa nu uitam ca sprancenele pot schimba fata omului. Literalmente. Ele sunt elementele care ii confera cea mai mare expresivitate chipului, iar schimbarea lor ne poate modifica intreaga infatisare. Motiv pentru care merita atentia cuvenita. Cum sa le pensam corect: in primul rand te uiti in oglinda si vezi daca ai ce modela sau ai trei firicele pe care le bate vantul. In primul caz poti trece direct la pensat. In cazul al doilea, lasa-le sa creasca aproximativ o luna sau cat este nevoie si abia pe urma treci la pensat. Din motive evidente: momentan nu ai ce pensa. Procedura este urmatoarea:

- intai se aplica un strat subtire de crema hidratanta si se maseaza pana cand intra in piele;

- se ia o forfecuta si se tund firele care depasesc linia sprancenei;

- apoi se trece la pensatul efectiv (in figura de mai jos este prezentata o schema dupa care sa te pensezi corect):

Cel mai simplu este sa iei o rigla sau un creion si sa il asezi perpendicular pe punctul exterior de terminatie a nasului. Punctul in care creionul se intersecteaza cu spranceana reprezinta punctul in care trebuie sa inceapa spranceana. Apoi, asezam creionul (sau rigla sau ce vreti voi, numai sa fie drept) astfel incat sa treaca prin punctul exterior irisului (partea aia colorata din ochi ), iar punctul in care creionul va atinge spranceana este cel unde spranceana trebuie arcuita. Mare atentie la arcuire, insa. Nu trebuie sa arate ascutit, pentru ca te va face sa arati ca o bufnita imbufnata. Punctul in care spranceana se termina este acel punct in care creionul o intersecteaza asezat fiind astfel incat sa treaca prin punctul cel mai extern al ochiului. Se vede clar pe schema, ar trebui sa se inteleaga. Eu una sugerez marcarea cu un creion dermatograf a punctelor-cheie si trasarea unui contur al viitoarei sprancene. Astfel devine mult mai usor pensarea firelor ce depasesc acest contur, iar posibilitatea de a gresi e minima.

In final se aplica o lotiune astringenta pentru dezinfectare si inchiderea porilor. Voila!

Era o replica in serialul Sex and the city: “Remember books? The ancient (nobody uses anymore) versions of DVDs?” M-a terminat de ras. Ma intrebam recent ce se intampla de cartile nu mai atrag cititori, decat foarte putini. Si cred ca vina e impartita oarecum intre cele doua medii care ar trebui sa asigure, in principal, educatia unui copil/adolescent. Anume scoala si familia. Scoala, pentru ca umple programa de carti proaste scrise de autori mediocri, drept petru care e firesc sa apara reactii negative din parte copiilor. “Ce-s porcariile astea? Carti.. bleah, nu-mi place sa citesc”. Si familia, pentru ca nu ajuta copilul sa descopere carti bune, care sa-i placa, daca vede ca scoala nu ajuta prea mult.

Eu am avut un mare noroc sa cresc intr-o familie unde se citea mult. Mama si bunica mea citeau tot timpul, iar biblioteca era vesnic plina de carti. Si chiar mi se mai spunea uneori, “ia, nu mai citi porcariile alea, ia de aici carti faine”. Imi tot recomandau scriitori si titluri, imi povesteau despre ele, ba mai mult, cand eram mai mica imi si citeau din ele, si normal ca imi deschideau apetitul pentru lectura. Si asa am ajuns sa indragesc foarte mult cartile. Mi-am dat seama ca fiecare din ele inglobeaza un intreg univers. A citi e ca si cum te-ai teleporta cu intreaga ta fiinta intr-o alta lume pe care, in functie de maiestria scriitorului, o poti simti la fel de reala ca un vis sau chiar ca pe propria ta viata. E ca si cum ai trai o multime de vieti. Mai mult, e ca si cum ai calatori in interiorul tau prin intermediul unui personaj.

Si pentru ca nu v-am mai impartasit de ceva vreme ce carti frumoase am descoperit, iata acum doua dintre ele, care mi s-au parut exceptionale: Bufnita oarba de Sadegh Hedayat si Fortareata alba de Orhan Pamuk. (nu am sa va plictisesc cu ce nu mi se pare foarte bun)

Dar sa le luam pe rand. Bufnita oarba este o carte diferita de orice ai citit pana in acel moment si are puternice influente ale culturii persane. Deloc neobisnuit daca ne gandim ca autorul sau este cel mai mare scriitor iranian contemporan. Romanul este unul halucinant, (amintind de “metamorfozele” lui Kafka) in care nebunia, ideea mortii, sarcasmul si un ideal imposibil de atins se imbina. Dar atentie, nimic nu este ceea ce pare in aceasta carte, ea ascunzand un obscur simbolism criptic. Deci nu este nici pe departe o carte usoara. Insa daca va place Kafka, veti fi fascinati de Hedayat.

Eroul principal este un om solitar, izolat de umanitate, care isi ineaca viata in alcool si droguri si isi urmeaza aventura in adancul trecutului sau, inconjurat de aceleasi personaje-cheie care se repeta sub diferite forme, intruchipand fiecare dintre ele un ideal neatins si o frustrare adanca – femeile din viata lui, sub cele trei forme: angelica/inocenta, mama/doica si sotie/”tarfa” – si o prezenta groteasca a unui batran cu ras strident. Drama lui se termina odata ce farmecul se risipeste, trezindu-se acoperit de sange si viermi, simbol al unei viitoare descompuneri. Intreaga lume ce-i modela halucinatiile este chiar viata lui, o viata pe care o dispretuieste, intr-o lume pe care o dispretuieste. Totusi, cartea ofera nenumarate variante de interpretare. Ratiunea iti va fi pusa din greu la incercare si te vei intreba constant unde a disparut granita intre real si halucinatie.

“Cu cat ma afundam mai mult in mine, asemenea animalelor care se ascund iarna in vizuina lor, cu atat urechile mele percepeau distinct vocea celorlalti si auzeam mai clar propria voce rasunandu-mi in gat. Singuratatea, impasibilitatea care apasau asupra mea semanau cu noptile fara sfarsit, adanci, dense, cu acele nopti pline de o obscuritate staruitoare, compacta si contagioasa, care se pregateste sa coboare in orasele pustii, unde misuna himerele dezmatului si urii. Dar, fata de acest gand cu care ma identificam in intregime, propria mea existenta nu era decat un postulat absurd. Presiunea ce, in momentul imperecherii, lipeste una de alta doua fiinte care incearca, fiecare, sa-si alunge singuratatea, rezulta din acelasi elan nebun care se regaseste in toti, amestecat cu un regret tinzand numai spre abisul mortii. Numai moarte nu minte. Prezenta sa reduce la neant toate superstitiile. Noi sunte copiii mortii. Ea este aceea care ne elibereaza de perfidiile existentei.”

Cea de-a doua carte, Fortareata alba, m-a convins pe deplin ca Orhan Pamuk isi merita pe deplin premiul Nobel pentru literatura. Cartea este de fapt portretul in oglinda a doua personaje, pe cat de diferite, povenind din doua culturi indepartate – Orinetul si Occidentul – , pe atat de incredibil de asemanatoare din punct de vedere fizic. Personajele evolueaza paralel pana cand indentitatea celor doi pare sa se contopeasca intr-o singura fiinta, atunci cand perspectiva mortii apare in peisaj odata cu marea epidemie de ciuma, dupa care isi urmeaza din nou alaturat destinele. In ciuda aventurilor prin care cei doi trec si a naratiunii in sine, eu una am perceput cartea scriitorului turc ca pe un roman psihologic, un roman despre schimbare, despre evolutia sinelui, despre cunoastere si perceptii asupa lumii, vietii si sinelui.

“Il iubeam, il iubeam asa cum imi iubeam propria imagine neputincioasa, jalnica, zarita in vis, il iubeam sufocat parca de rusinea, mania vina si melancolia acelei imagini, coplesit parca de rusine in fata unei slabiciuni moarte de tristete, manios parca pe neobrazarea propriului meu fiu, recunoscandu-ma parca in EL pe mine insumi, cu dezgust si bucurie prosteasca; cel mai mult, poate, in acest din urma fel. Ma deprinsesem cu asta asa cum ma deprinsesem cu zbaterea zadarnica, de gandac, a mainilor si bratelor mele, asa cum ma deprinsesem cu gandurile care se stingeau zilnic starnind ecouri intre zidurile propriei mele minti, asa cum ma deprinsesem cu mirosul fara seaman al umezelii care imi strapungea trupul nevrednic, asa cum ma deprinsesem cu parul meu ostenit, cu gura urata, cu mana roz care tinea condeiul.”