Alaltaieri cautam un pasaj dintr-o carte care sa defineasca dragostea. Eram sigura ca am citit cateva romane “cu dragoste in ele”, asa ca le-am strans teanc si mi le-am pus in brate. Dar cand le-am luat la puricat pe fiecare in parte am realizat ca nici una nu definea de fapt acel sentiment sublim dintr-o lumina pozitiva, optimista, ci din contra, descria minunat, dar sfasietor, tragismul lui, consecintele lui dureroase, uneori insuportabile. Si nu am putut sa nu ma intreb: “ce naiba ma, eu n-am citit nici o carte de dragoste?” Nu se poate… Dar se poate, se pare ca eu nu agream genu de romane de dragoste, decat alte tipuri de romane prin care exista si dragoste, dar niciodata cu finalul “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Oare de ce? Poate pentru ca eu nu mai credeam in dragoste si consideram alte subiecte mult mai interesante. Adevarul e ca nici acum nu cumpar carti “siropoase” pentru ca mi se par fara substrat si superficiale, ca niste telenovele scrise, asa ca prefer sa-mi indrept atentia catre alte teme mult mai interesante. (Exagerez, stiu.)

Adevarul e ca dragostea e una singura, iubesti sau nu iubesti, relatiile sunt cele cu doua taisuri. Pot sa mearga sau nu. Daca merg, esti cel mai fericit om de pe pamant pentru ca iubesti si esti iubit. Dansezi pe un norisor si-ntreaga natura infloreste in jurul tau si te-nconjoara de parfum. Daca nu merg, insa, esti cel mai nefericit om de pe pamant, iti pierzi pofta de mancare, somnul, cheful de a te da jos din pat si a-ti trai viata in continuare. Totul devine gri intunecat, mort si cu miros de putred.

Candva, eu si prietena mea cea mai buna ne intrebam ce facem totusi cu dragostea? Daca cel pentru care o simtim atat de puternic nu o mai vrea si pleaca din viata noastra… Daca ajungem sa nu ne mai putem concentra pe propria viata, sa ne bucuram de ceea ce inca avem, daca stam si privim cum acel sentiment candva atat de frumos ajunge sa distruga totul in jurul nostru… ce putem face cu ea? Pentru ca jocul acesta nociv nu poate continua asa. Raspunsul l-a gasit ea intr-o carte pe care am luat-o rapid la citit si eu (Tapul ispasitor de Daphne du Maurier): ” Dragostea o oferi, dar necazul este ca, oricum, ea nu te paraseste. Ca apa dintr-o fantana. Izvorul ramane, sub adancurile pustii”. Si atunci, ce ramane de facut? Nimic… pur si simplu nu mai oferi. Poate izvorul nu va seca prea curand, dar timpul vindeca, timpul spala incet memoria… Si candva totul va fi o amintire vaga.

“Era departe de tot, experienta ei era veche – despartirea de el – departe de tot. Unele lucruri erau reale: acele prime saptamani pline de incantare. Inainte, acestea i se parusera halucinatii. Acum faceau parte din realitatea obisnuita. Restul era ireal. Stia ca el nu devenise niciodata real definitiv. Ciudat ce hau il despartea pe el de ea. Tinea la el asa cum tii la o amintire, la un trecut. El era trecutul, sfarsit. Cand se uita inainte, el nu exista. Ei, si cand privea in fata, spre pamantul nedescoperit dinaintea ei, vedea o licarire proaspata de lumina si copacii nebanuiti, care ieseau din pamant precum fumul. La tarmul necunoscutului, neexploratului si nedescoperitului acostase ea, singura, dupa ce traversase haul, bezna care invaluia lumea noua si cea veche.

El era cum era. Era bine ca era cum era. Cine era ea sa aiba un barbat dupa dorinta ei? Nu era de nasul ei sa creeze, ci doar sa recunoasca un barbat creat de Dumnezeu. Barbatul trebuie sa vina din Infinit si ea sa-l intampine. Era bucuroasa ca nu are nimic de-a face cu crearea lui. Era bucuroasa ca asta tinea de acea putere mai mare in care intrase si ea in sfarsit. Barbatul venea din Eternitatea din care facea parte si ea.

Cand se mai inzdraveni, statea la fereastra si vedea oamenii pe strada, fiecare in coaja sperantelor lui, dar prin coaja se vedea conturul tot mai mare si mai clar al noii germinari. In siluetele linistite si reduse la tacere vedea un fel de nesiguranta, o asteptare dureroasa a noii eliberari. Siguranta femeilor era fragila. Se spargea repede ca sa dea la iveala puterea si efortul rabdator al noii germinari.

Uneori o apuca o groaza cumplita. Alteori pierdea contactul, isi pierdea simtirea, cunostea numai vechea spaima de coaja care o-nchidea pe ea si toata omenirea. Vedea atmosfera sumbra de peste dealurile innegrite din fata ei, petele intunecate si informe care reprezentau casele cu acoperisuri de ardezie, vechiul turn al bisericii ridicandu-se hidos si anacronic deasupra caselor noi si neterminate de pe coama dealului, case noi, amorfe, fragile, cu margini dure. Vazand toate astea i se facea atat de greata, c-ai fi zis ca-si simte sfarsitul aproape. Si-apoi, in norii purtati de ant, vedea o fasie irizata palid care colora usor o parte din deal. Trasarind si uitand de tot, cauta cu privirea culoarea hoinara si vedea cum se formeaza un curcubeu. Intr-un loc stralucea puternic si ea, cu inima chinuita de speranta, cauta umbra curcubeului unde trebuia sa fie arcul. Culorile se adunau intr-una, misterioase, aparand de nicaieri, si iata curcubeul nesfarsit. Arcul se-ndoia si se-ntarea pana cand devenea de neinfrant, creand marea arhitectura a luminii, culorii si spatiului ceresc, cu piedestalele lui luminoase proiectate pe uscaciunea caselor din josul dealului, arcul lui fiind inaltul cerului.

Si curcubeul se sprijinea pe pamant. Ea stia ca oamenii murdari, care tarau in carapacea lor tare pe fata putreziciunii lumesti, tot mai traiau. Curcubeul se arcuia in sangele lor si-avea sa le trezeasca spiritul la viata. Stia ca trupuri noi, curate si dezgolite, vor aparea spre o noua germinare, spre o noua inflorire, ridicandu-se catre lumina, vant si ploaia curata a cerului. Vedea in curcubeu noua arhitectura a pamantului, vedea cum dispar casele si fabricile putrede, vedea lumina construita intr-o tesatura vie de adevar, potrivita cu cerul care se arcuieste deasupra.” (Curcubeul, D. H. Lawrence)

Ce m-a apucat sa scriu asta? Empatia…  Poate si o amintire vaga…