Deja ma gandesc serios sa fac o categorie pentru lepse… ca-s prea multe.

1. Cand ti s-a intamplat ca lectiile invatate de la cei vechi sa contribuie la succesul tau?
Atunci cand mi s-a spus ca talentul nu e suficient pentru a realiza ceva, ci e nevoie de multa munca, perseverenta si vointa pe langa talent. Desi a trebuit sa verific intai pe pielea mea pentru a prelua lectia. In general inveti din propria experienta, nu din predicile altora.

2. Daca ai putea invita un mare clasic la cina, cine ar fi si de ce?
Dostoievski, pentru a-mi explica si mie din punct de vedere psihologic cum reuseste sa-si construiasca atat de bine personajele. Pacat ca e mort. E un inconvenient…

3. Cine-i cea mai influenta persoana in viata ta?
Probabil Catalin.

4. Care-i ambitia ta secretă?
Sa reusesc sa fac fotografii de natura ca un fotograf profesionist.

5. Pretul gloriei?
Nu imi doresc glorie, tocmai pentru ca pretul pe care ar trebui sa il platesc pentru asta inclina in balanta mult mai mult decat gloria. Pentru mine asta nu aduce fericirea. In sistemul meu de valori gloria e undeva  la coada.

6. Greci sau Romani?
Grecii, pentru civilizatia pe care au lasat-o in urma, progresele din domeniul artei, stiintei, economiei si filosofiei, legendele Olimpului, asezarea geografica si lipsa imperialismului (am rezumat comparatiile la antichitate, pentru ca romani nu cred ca mai avem in ziua de azi decat in Roma, asa ca nu prea ar fi corect).

SOCIALIZARE = Proces psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, conceptiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunitati in vederea formarii, adaptarii si integrarii sociale a unei persoane. In acest sens, socializarea este un proces interactiv de comunicare, presupunand dubla considerare a dezvoltarii individuale si a influentelor sociale, respectiv modul personal de receptare si interpretare a mesajelor sociale si dinamica variabila a intensitatii si continutului influentelor sociale.

Cand eram copil “socializam” foarte mult. Aveam o multime de prieteni/parteneri de joaca si imi placea sa imi fac tot mai multi prieteni. Apoi am mai crescut, prin liceu aveam o multime de amici si un grup (de fapt mai multe grupuri) de prieteni. Totusi, deja incepeam sa nu mai numesc prieten pe oricine cunosc. Incepeam si eu un proces de selectie. Dupa liceu procesul de selectie s-a intensificat, mai ales ca multi mi se pareau (fara suparare) nu foarte dotati intelectual, iar mie nu-mi place sa adopt idei, atitudini si comportamente “de turma”. Plus ca fiecare a luat-o pe propriul drum si asa se intampla cand fiecare alege o directie diferita. Continui singur sau cu cine a mai luat-o in aceeasi directie cu tine. Mai apar altii pe drum cu care exista sanse sa legi o prietenie. Practic totul se desfasoara dupa principiul “oamenii vin si pleaca, aproape toti pleaca si sunt constant inlocuiti de altii”. Inlocuiti e impropriu spus, pentru ca nu iau efectiv locul celor care au plecat, sunt oameni noi, diferiti, jucand fiecare un rol unic in viata mea. Poate a fost trist si straniu la inceput sa vad cum prietenii mei isi vad de vietile lor pe alte drumuri care nu se mai intersectau cu al meu, insa am invatat ca acesta e cursul firesc al vietii. Si chiar daca ei nu mai fac parte din viata mea, asta nu inseamna ca nu si-au indeplinit misiunea si n-am invatat ceva din relatia cu ei. Daca ne agatam de relatii trecute suferim inutil, pentru ca ele tot trecute sunt. (De fapt, nu e bine sa te agati de nimic.)

Si am mai invatat ceva: ca a numi pe cineva prieten e o treaba mai serioasa. Nu oricine este un prieten. Cunostinte avem cu totii o gramada, dar prietenii sunt aia pe care poti sa-i suni la 3 noaptea ca esti in rahat si te ajuta, nu te injura ca le-ai stricat somnul. Asa ca e bine sa ai grija cat te atasezi si de cine. Eu am renuntat la a ma atasa de oameni prea mult. Am un iubit de care, evident, sunt atasata, am prietena mea veche de cand lumea de care as minti daca as spune ca nu sunt atasata; mi-e ca o sora… Dar cu restul… doze mici. Nu sunt chiar nepasatoare, insa daca intr-o buna zi as afla ca mi s-a infipt un cutit in spate, sa zicem ca n-as boci 3 luni dupa ea. Ce legatura are asta cu socializarea? Ca asta era titlul postului, nu? Pai… are. Pentru ca inainte eram mult mai deschisa catre oricine… “toti sunt prietenii mei”. Pana mi-au demonstrat ca nu sunt prietenii mei (cu mici exceptii). Asa ca am invatat sa-mi fiu suficienta. Am ramas, desigur, deschisa catre a cunoaste oameni, dintre care sunt convinsa ca exista unii care ar merita titulatura de prieteni, dar prefer sa petrec timp cu mine, iubitul si cei mai buni prieteni… Cea mai buna companie sunt ei. Ca o paranteza, era si o vorba: “daca te simti prost cand esti singur, inseamna ca nu esti intr-o companie buna”.

Am ajuns la un moment dat chiar sa am o criza de identitate: eu eram sociabila, acum sunt complet antisociala, dar am momente in care devin iar sociabila… Deci, ce se intampla? Cum sunt de fapt? Nu mai stiam nici eu. Aveam momente in care nu aveam chef sa vad pe nimeni si ma simteam minunat cu mine, si atat. Dar aveam si alte momente cand aveam chef sa ma hlizesc ore intregi la o intalnire de grup superficiala unde faceam varza o gramada de subiecte, ne povesteam amintiri de la betiile nu mai stiu cui de la nu stiu ce petrecere pe care nu o mai tinem exact minte pentru ca nici noi nu eram tocmai sobri, si ma simteam foarte bine. Poate e ca la citit: imi place filosofia, dar uneori imi cumpar Cosmopolitan si citesc articole despre masti din alge marine . Cine sa ma mai inteleaga? Cei care ma stiau de om sociabil au fost socati de cat de singuratica pot deveni uneori, iar cei care ma stiau antisociala au fost socati de cat de sociabila pot fi uneori. Degeaba incerc sa gasesc un raspuns ca sa ma includ in vreo categorie. Nu sunt nicicum si, in acelasi timp, sunt in toate felurile; am stari si momente. Asa ca gata cu intrebarile si dilemele.

Si uitasem cat de bine e sa te trezesti in pielea ta dimineata…