Am primit o leapsa interesanta de la Catalin.  Este vorba de un apel la imaginatie: pornind de la un obiect, trebuie sa-mi testez talentele literare si sa nascocesc o poveste care sa aiba ca protagonist obiectul cu pricina. In cazul meu – un evantai.

(Fotografie de Kedralynn)

Am peste o suta de ani si totusi nu am primit niciodata un nume. Probabil nimeni nu acorda prea multa importanta unui simplu evantai, astfel incat sa considere ca ar merita un nume. Ce folos sa atribui o identitate particulara unui obiect necuvantator? Nu imi este cunoscuta nici originea, practic nimeni nu stie nimic despre mine, decat ca am fost cumparata de o femeie tanara si frumoasa de pe taraba unui vanzator ambulant din Bangkok.
De fapt, eu m-am nascut in Tara Soarelui Rasare, pe masa unui mester iscusit care mi-a cioplit scheletul din bambus si m-a invaluit intr-o matase fina dantelata pictata manual, centimetru cu centimetru. Dupa spusele mesterului, aveam un aer romantic, poate datorita florilor colorate pe care le dezvaluiam atunci cand imi deschideam larg spitele. Visam neincetat la ziua cand prima mana de femeie va fi cucerita de atingerea mea diafana si farmecul povestii mele florale si ma va cumpara.

Dar soarta mi-a jucat feste, si iata-ma aruncat cu neglijenta intr-un sac murdar la gramada cu alte obiecte furate de prin diverse locuri, am presupus eu, indreptandu-ma catre cine stie ce locuri necunoscute… Am petrecut zile intregi in intunericul si mirosul de panza putreda de pe fundul sacului alaturi de tovarasii mei de companie pana sa vad lumina zilei din nou. Incepusem sa-mi fac tot felul de scenarii macabre – cum ca aveam sa fiu strivit din greseala de vreo caruta grabita sau chiar distrus deliberat, cu nepasare. Eram trist. Dar am ajuns, intr-un final, la destinatie. Nu mai recunosteam, insa, nimic familiar. Piata straina unde fusesem rasturnat fara mila duhnea de legume si carne stricata. Visele cu maini de femeie se risipisera in departare…
Eram in Bangkok, departe de doamnele elegante si domnii distinsi din inalta societate japoneza. Eram fara speranta. Dar inima mi-a revenit la loc in piept cand, intr-o zi, o tanara doamna mi-a deschis pentru prima data aripile anchilozate. Eram fericit. In sfarsit, imi indeplineam menirea. Seara de seara imi fluturam povestea de matase pictata pe la serate dansante. Eram remarcat, eram admirat, eram important, eram micul confident al stapanei mele… zeci de ani… Dar frumoasa mea stapana a imbatranit. Era pe zi ce trece tot mai bolnava, asa ca seratele nu mai erau pentru ea o prioritate. Incet incet am fost abandonat intr-un cufar plin de carti, scrisori si caiete de amintiri. Cine eram eu sa-mi plang nemurirea, cand imi fusese oferita din clipa in care m-am nascut? Eram condamnat sa fiu martorul a zeci si sute de povesti, pana cand vremurile ma vor uza iremediabil. As fi putut sa fiu strivit, sa-mi frang visele si eternitatea in acel sac murdar in drum spre Bangkok. Dar mi-a fost dat sa sclipesc, asa ca am sclipit. Acum eram dat uitarii si trebuia sa astept, cu rabdare de otel, pana cand cineva, candva, ma va readuce la sclipire. Batrana s-a stins intr-o zi, nepoata sa luand in primire vechea si prafuita casa batraneasca.

O chema Amara si lucra pe doi bani ca dansatoare intr-un local jegos din mahalaua vecina. Abia de reusea sa-si duca traiul singura si ingropata in datorii, pana in ziua cand a descoperit cufarul. Era sa orbesc la vederea luminii dupa atatia ani in bezna. Amara m-a readus la viata si, in ciuda sovaielii initiale, m-a facut parte din numerele sale de dans. In fiecare noapte eram partenerul ei nedespartit. Ma deschidea si ma inchidea prin miscari languroase, alternand cu miscari sacadate, pe acordurile chitarii ce rasunau de pe un disc al localului. Extazul meu crestea cu fiecare accelerare de ritm. Eram vie! Aceasta era esenta vietii mele. Vroiam sa storc fiecare clipa, sa o purific, sa ma abandonez in existenta, in fiecare nota de chitara si sa stralucesc, sa simt cum prezentul cade dintr-un prezent in altul, fara trecut, fara viitor, in spatele sunetelor care din zi in zi se descompun, se desprind si aluneca in moarte.

Amara incepuse sa stranga ceva bani, astfel ca traiul ei s-a imbunatatit intr-o oarecare masura. Ba chiar a reusit sa-si gaseasca o slujba decenta si sa lase in urma vremurile de camaraderie scenica alaturi de mine. Acum nu mai avea nevoie de fostui ei partener; m-a azvarlit intr-o dugheana parasita, laolalta cu toate celalalte obiecte care ii aminteau de fosta ei viata. Asa se intampla mereu cu trecutul de care ne rusinam – il ingropam, il aruncam sau in transformam in cenusa, pentru ca vantul s-o risipeasca in toate zarile, pentru ca nimeni niciodata sa nu ne mai poata identifica cu el.

Eram din nou singur intr-o existenta fara sens, in care fiecare clipa dureaza cat un minut, fiindca e lipsita de continut. Existenta imi strange sufletul ca-ntr-o menghina. Rabdare… Acceptare… Indurare… Ultimele note de pe discul fostului local de mahala imi rasuna ca un ecou undeva in departare, intr-o amintire ca un vis dintr-o alta viata. Asta pana cand o fetita ma vede si ma ridica prinvindu-ma curioasa, nestiind ce sunt si la ce folosesc. Melodia se sparge, atunci, in sute de franturi de acorduri care isi ia zborul pierdut in zare. Iar eu, eu rup in sfarsit coconul care-mi sufoca visurile si-mi deschid larg aripile ca un fluture, gata pentru o noua poveste.

Cine vrea sa preia leapsa? Doritori?