Am dat ieri peste o leapsa care se intitula “Who the fuck am i?!” si care cerea sa spui cine esti. Nu intentionam sa-i dau curs, cu atat mai mult cu cat nu am fost nominalizata sa o preiau . Dar si dintr-un alt motiv: nu stiu cine sunt. Tu stii cine esti? Eu mai departe de numele primit de la nasi/parinti si datele de identificare nu reusesc niciodata sa trec. De la o varsta incoace nici macar nu mai incerc. Cu toate astea, mi s-a intamplat de nenumarate ori sa fiu pusa in situatia de a fi nevoita sa spun cine sunt. La orice interviu pentru orice job te duci, vei fi neaparat intrebat ce poti spune despre tine. Trebuie sa vorbesti despre tine si sa te descrii. Pe site-urile de socializare exista intotdeauna acea rubrica despre tine in care, evident, trebuie sa te descrii. Peste tot ni se cere sa spunem cine suntem. Asa ca dau si turui vrute si nevrute despre ce-mi vine in minte in acel moment ca ar semana cu mine si mi s-ar parea ca as fi. Dar sunt perfect constienta ca ceea ce fac in acel moment este numai sa marchez cu o bulinuta minuscula un punct intr-un cerc urias care sunt de fapt. 

Nici nu e de mirare ca la un moment dat in viata clacam un pic in fata acestei atat de simple (aparent) intrebari. Cine esti? Cand eram copil eram obisnuita ca ceilalti sa-mi spuna cum sunt. Asa ca am capatat deprinderea de a-mi insusi ceea imi spuneau cei din familie ca sunt. Pana la urma este firesc, asa se formeaza personalitatea unui copil. Dar de la un punct fiecare din noi incearca sa se desprinda fortat de ceea ce i se spunea ca este si sa incerce sa se defineasca singur, devenind convins ca este intr-un anume fel, chiar daca la inceput e prea preocupat sa se distreze si sa guste din placerile adolescentei. Eu inca din liceu, cand incepusem sa dau chiar brutal piept cu viata, am inceput sa pun sub semnul intrebarii ceea ce credeam ca sunt. Pusa in fata unor situatii straine nu mai reactionam conform a ceea ce stiam ca sunt. Incepeam sa alunec din tiparele cu care fusesem obisnuita. Nu neaparat in sens negativ. Dar ceata nu a incetat sa se instaleze. Era inevitabil. Asa ca am inceput o apriga campanie de cautare a Eu-ului meu si de recucerire a lui. 

Trebuia sa stiu cine sunt. Cum sa actionez in viata si sa fac alegeri pentru viitorul meu cand propria mea identitate mi se scurgea printre degete ca firele de nisip? Si atunci am facut cunostinta cu “Romanul adolescentului miop“. Nu cred ca am simtit in viata mea ca ma identific mai profund cu un personaj, precum s-a intamplat cu adolescentul Mircea Eliade.

“Trebuie sa ma cunosc. Trebuie sa stiu odata sigur cine sunt si ce vreau. Am amanat mereu lucrul acesta, pentru ca mi-era teama. Mi-era teama ca nu am sa izbutesc sa-mi luminez sufletul sau ca lumina ce va aluneca asupra-i sa nu ma indurereze. Eu mi-am inchipuit anumite lucruri despre mine insumi. Ce se va intampla daca acestea nu exista aievea? Daca ele n-au fost decat o parere? 

Ceva mai mult. Eu am cautat sa ma supun acestor trasaturi pe care le-am socotit parti din sufletul meu. Mi le-am impus si mi le-am insusit. Ce se va intampla cu ele, daca voi sti ca nu sunt decat niste vesminte imbracate in sila? Voi putea, oare, sa le parasesc fara sa macopleseasca golurile sufletului meu?

Am hotarat de multe ori sa ma analizez pana la capat, sa patrund cat mai adanc si calm in suflet. Dar n-am izbuit. Niciodata nu m-am putut concentra. Nu m-am putut gandi asupra mea insumi. De cate ori incercam sa ma analizez, ma trezeam intr-un intuneric desavarsit. De unde sa incep sa ma caut? Unde as putea fi eu insumi? Ce cautam eu? Sufletul meu. Unde? Si cum se putea recunoaste adevaratul meu suflet intre miile de suflete pe care le purtam in mine?  Gandurile se risipeau. Ma desteptam cugetand la alte lucururi. Incepeam din nou, incapatanat, inchizand ochii, astupandu-mi urechile, apasand tamplele. Acelasi intuneric. Si nu intalneam nicaieri, nici o lumina, nici un sprijin. Cum sa ajung la mine insumi? Cum sa-mi cunosc eu sufletul si sa vietuiesc intocmai dupa nevoile lui? Pentru ca eu vreau sa ma cunosc, pentru a intelege calea pe care va trebui sa pasesc. 

Am pierdut, odata, o dupa amiaza intreaga. Am aflat un singur lucru, pe care-l banuiam, insa, de mult: ca eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut si, cu atat mai putin, celui din ziua trecuta. Ceea ce m-a uluit. Nici nu mai intelegeam acum rostul hotararii mele de a-mi gasi sufletul. Daca sufletul meu nu e unul, ci o infinitate, cum l-as putea cunoaste pe cel adevarat? Eu am observat ca, de-a lungul zecilor de cunostinte, exista o linie de continuitate. Dar ma indoiesc asupra realitatii aceste linii de continuitate, care ar alcatui personalitatea. Mi se pare ca ea se datoreste vointei mele sau sugestiilor celor din jurul meu. Am observat ca un om trudeste sa nu dezminta ceea ce crede el sau altii despre sine. Personalitatea n-ar fi, atunci, decat ceva impus de vointa, iar nu izvorat intocmai din launtrul sufletului. Ar fi numai o masca. 

Sufletul meu… Iata ceea ce ma tulbura. Nu-l pot aduce la lumina. Daca m-as cunoaste, as fi atat de sigur de mine insumi si de viata… As spune: asa mi-e sufletul si asa vreau eu. Dar acum mi-e teama de viitorul acela intunecat si amenintator catre care ma indrept calauzit de un suflet orb. 

Ma privesc. Privesc in mine… Atatea trasaturi straine, contradictorii…”

Am petrecut doi ani in bezna, incercand din rasputeri sa ma caut prin acea infinitate de suflete despre care vorbeste si Eliade. Dar intr-un final m-am recunoscut invinsa. A cauta sa atingi vidul este o misiune imposibila. Nepermanenta e legea universala. Suntem supusi schimbarii clipa de clipa, iar fiecare Eu nu dureaza mai mult de o clipa. Resposabilitatea alegerii propriei creatii e coplesitoare la inceput. Dar agatarea de un Eu inexistent sau mort e fatala. E otrava care-ti ucide fiecare iluzie prin dezamagire.

Cine esti acum? Oricine doresti sa fii. Totul e sa alegi asta. Nu suntem borcane cu etichete. Singurul borcan caruia ii apartinem este cel al umanitatii. Dar putem fi cel mai bun Eu pe care-l putem concepe in fiecare moment distinct. Alegea ne apartine. Totul e sa nu-ti lipesti masca pe fata, oricat de minunata ar parea atunci si oricat de obisnuit ai fi sa o porti. Obiceiurile vechi mor greu, dar nimic nu e permanent. De aproximativ un an si jumatate am renuntat la mastile pe care le purtasem ani de zile. Aia nu sunt Eu. Aia am fost Eu, un Eu care nu mai exista. Cine stie cate milioane de Euri voi mai fi…