De-a lungul timpului am fost mereu confruntata cu urmatoarea situatie: o prietena/amica/cunostinta vroia sa slabeasca si nu reusea, sau tinea o dieta, slabea, dar punea imediat la loc tot ce-a dat jos. Si dupa ce se chinuia cu tot felul de metode aflate de pe la altii, citite de pe net sau prin reviste, venea la mine si ma intreba: “Ce sa fac ca sa slabesc? Ca tot ce mananc se pune pe mine! Tu cum naiba faci de arati asa, desi bagi in tine tot ce se poate inghiti?!” Grrr… daca se mai trezeste careva sa puna aceasta intrebare, ii dau direct linkul .

1.  Problema principala nu e la mancare. Daca va vine sa credeti sau nu, aia nu e marea buba in ecuatia asta. Problema e la CAP. Cand toata ziua te uiti disperata la fiecare bucatica de mancare si te gandesti… “of, asta se pune pe solduri “, ei bine, exact acolo se duce. Trebuie cumva sa terminati cu obsesia asta. E mancare, aveti nevoie de ea pentru a trai, nimeni nu traieste numai cu aer, iarba si apa. Sentimentul ala de grija si vinovatie e cel care nu va lasa sa aveti silueta pe care v-o doriti. Din clipa in care le veti lasa de-o parte si veti manca si voi cu placere (pentru ca mancarea poate fi foarte buna ) fara sa va ganditi unde se depune alimentul cu pricina, totul va fi minunat. N-o sa ma auziti pe mine vreodata spunand fraza asta: “nu mananc asta, pentru ca ingrasa” sau ” chestia asta se va depunde pe…”. Mie una nu imi pasa. Nu mananc porcarii foarte nesanatoase, pentru ca tin la sanatatea mea si pentru ca stiu ca daca vrei sa arati bine trebuie sa fii sanatos. Frumos = sanatos. Infometarea si chestiile cu substante dubioase in ele sau pline de grasimi (gen produse de patiserie sau fast food) mie nu-mi suna a sanatos, deci oare cum ar putea duce la frumos? Evident, nu are cum.

2.  Eu mananc la ore fixe. Metabolismul meu e atat de disciplinat incat atunci cand se face ora cu pricina, daca nu-i ofer mancare, mi se face rau. Dar ii ofer . Vad la aproape toata lumea ca nu au nici un fel de disciplina a orelor de masa. Mananca atunci cand apuca, atunci cand au timp, cand nu uita… Si se asteapta ca metabolismul lor sa fie rapid, disciplinat si eficient, desi il dau complet peste cap. Cum? Asteapta sa li se faca foame de nu mai vad bine sau sete ca sa puna ceva in gura pe fuga si sa bea un pahar cu apa. In primul rand, senzatia de foame si cea de sete sunt doar mesaje ale organismului ca tu nu i-ai dat “combustibil” pentru a functiona in bune conditii. Cand mergi cu masina astepti sa ajungi in pana ca sa o alimentezi cu benzina? Atunci de ce nu procedezi la fel si cu… propria persoana? Si in al doilea rand, daca tu nu-l respecti pe el si-ti bati joc, cum te astepti ca el sa te iubeasca pe tine? Cine se simte cu musca pe caciula ar trebui sa se mai gandeasca un pic si sa-si puna propriul organism pe primul loc, nu hartoagele de pe birou, metroul sau mai stiu eu ce. Sunt mai importante astea decat tine? Decat un.. ulcer sa zicem? Eu nu prea cred.

3.  Eu chiar mananc conform vestitei piramide a alimentelor. Si nu pentru ca as fi stiut de existenta ei pana acum cativa ani, ci pentru ca asa simte corpul meu nevoia. Oare de ce? Sa fie pentru ca functioneaza bine? Da, dar si pentru ca am avut noroc cu o mama biolog care m-a invatat cateva chestii de baza de anatomie. (poate si pentru ca eram mofturoasa si foarte curioasa si nu inghiteam nimic pana nu-mi explica mama ce se intampla cu acel ceva odata ce l-am inghitit).

Si acum, priviti va rog ce se afla mare de tot la baza piramidei. E cumva paine???!!! Dar aia ingrasa! Stop! Deja incepe iara obsesia aia de la punctul 1. Organismul are nevoie de cereale. Daca nu i le dai, le va cere. Si daca nu-i dai nici restul nutrientilor de care are nevoie, in afara de legumele alea… o sa ceara si mai multe, pana cand vei pierde controlul si nici nu vei mai sti de fapt de ce are nevoie, asa a ii vei da haotic ce ti se pare tie ca ar trebui. Si de obicei, exact ce nu-i trebuie. Ei bine e nevoie si de legume, dar si de fructe, carne, lactate, oua, grasimi, DA DA GRASIMI, si DULCIURI. Ba mai mult, ciocolata nu ingrasa, decat in cantitati foarte mari si daca are in compozitie o masa de cacao mica si mult zahar (nu ciocolata e cea care ingrasa, ci zaharul in exces).

4. Micul dejun e sfant. Se spune, si nu degeaba, ca masa de dimineata este cea mai importanta din zi. Si totusi sunt atatea persoana care nici macar nu mananca absolut nimic dimineata, dar beau cafea si fumeaza. No offence, dar cu asa tratament cum mai aveti tupeul sa pretindeti sa functionati bine pe interior? Practic privati organismul de cea mai mare nevoie e lui. Principala scuza e “eu nu pot sa mananc dimineata”. Siiigur ca da. Cand acum 10 ani ati incercat ultima data? V-ati invatat cu ideea si ati insusit-o ca nu puteti manca. Cum sa nu puteti? Stomacul ala e gol de cel putin 7 ore in care metabolismul a fost incetinit, pentru ca asa se intampla in somn. Probabil de-aia nu ai imediat senzatie de foame. Dar sigur si-ar dori ceva in el ca sa nu roada sucul ala gastric in gol.

5. Din cate am observat, stomacului nu prea ii place cand ii dai o mie de feluri de mancare de-o data. Si daca mai pui si niste fructe pe deasupra… s-ar putea sa se supere foarte tare, pentru ca alea fermenteaza. Fructele sunt minuanate ca gustare intre mesele principale (si mai sanatoase decat o punga de chipsuri). Nu stiu daca realizati, dar  ce bagam in gura va ajunge in acid clorhidric. Va amintiti de chimie? Acum ar fi un moment bun pentru a realiza ca acolo se produc niste reactii chimice. Pana la urma, totusi de ce atuci cand femeile vor sa slabeasca citesc diete de prin reviste sau cer de la altii? Oare nu e mai bine sa inteleaga ce procese au loc in corpul lor pentru a intelege mecanismul? Ia, inlocuiti revistele alea stupide (care oricum dau sfaturi proaste si contradictorii) si luati o carte de anatomie. Costa mai putin per total si in doua zile ati si inteles de ce aveti nevoie pentru a va rezolva problemele.

6. Cantitatea de macare trebuie sa scada pe parcursul zilei. Asa ca, daca dimineata mananc mult, la pranz mai putin, iar seara si mai putin. Nu pentru ca asa as vrea neaparat (desi asa este indicat), ci pentru ca… nu mai pot, nu mai intra. In plus, foamea apare la interval de 4 ore, ceea ce inseamna ca la fiecare 4 ore trebuie sa mancam ceva. Si acum o sa va socati si o sa spuneti ca in ritmul asta ajungeti obeze. Nu, nu veti ajungeti obeze, dar exista uriasul risc de a deveni sanatoase. Foarte grav. Eu mi-as face probleme.

7. Acum sa presupunem ca nu mai sunt probleme cu psihicul, mancati sanatos, insa nu e de ajuns. E nevoie si de putina miscare. Niste exercitii de intretinere, gimnastica, aerobil, mers cu bicicleta, rolele, jogging, inot, tae-bo, stretching, yoga, alegeti ce va place, sau macar o jumatate de ora de mers pe jos zilnic sunt necesare. Nu uitati de celebra zicala: “mens sana in corpore sano”. Nu e o prostie, chiar e adevarata. Si creierul nostru funtioneaza mai bine cand suntem sanatosi. E demonstrat ca exercitiile fizile  contirbuie semnificativ la mentinerea elasticitatii pielii, imbunatateste circulatia la nivelul celulelor pielii si indeparteaza toxinele, reduc acneea, elimina celulita, stimuleaza productia de colagen care contribuie la mentinerea tineretii pielii si cel mai placut, stimuleaza productia de endorfine (hormonii fericirii). Na poftim cate beneficii. Nu merita putin efort?

8. Hidratare. Si pe interior, si pe exterior. Cam 2 litri de apa zilnic, exfolierea pielii (si pe corp, si pe fata) si crema hidratanta, potrivita cu tipul pielii fiecareia.

9.  Persoanele care au probleme hormonale sau vor sa scape de mai multe kilograme, dupa parerea mea, nu o pot face singure. Chiar daca reusesc sa scape de ele, risca sa-si creeze deficite de vitamine, minerale etc si sa aiba, ulterior, alte probleme. In cazul lor sugerez apelarea la un nutritionist.

10. Nu trebuie pierduta in vedere componenta genetica. Unele persoane pur si simplu sunt predispuse la a fi mai plinute si, indiferent ce ar face, tot asa ajung sau raman. Cu genetica nu prea poti sa te joci, deci daca nu vrea si nu vrea, nu prea ai incotro decat sa accepti ideea si sa te iubesti asa cum esti. Desigur, asta nu inseamna sa incetezi a mai avea grija de tine, doar pentru ca bagajul genetic nu iti e favorabil.

Ieri mi-am ridicat primul film de la developat. Da, a fost prima oara cand am facut poze cu un aparat SLR. Diferentele majore dintre film si digital, pe langa costurile  pe care le implica filmele, developatul si scanatul, sunt urmatoarele:

1. Pozele arata diferit; mie una imi plac mai mult cele pe film, au o anume granulatie care ii da fotografiei un farmec aparte, par mai vii, nu este atat de perfect clara imaginea, cum se intampla in cazul fotografiilor digitale.

2. Trebuie sa te gandesti de o mie de ori inainte sa apesi declansatorul. In cazul aparatelor digitale ok, faci poza, nu-ti convine ceva, modifici setarile, o faci din nou. Nu-ti place unghiul, incerci altul. Ai gresit expunerea, o refaci, etc. Ai la dispozitie ditamai display-ul pe care sa te uiti, sa dai cu zoom, sa vezi daca e miscata sau focalizata corect, iar daca nu-i bine… o faci din nou. De o suta de ori daca e nevoie, pana iti iese. Ei bine, pe film, lucrurile nu merg chiar asa. Trebuie sa ai grija ca toate setarile sa fie in regula din prima, sa focalizezi unde trebuie, sa incadrezi cum trebuie, sa nu misti mana si sa ai si un subiect de pozat. Si te invarti in jurul lui pana ai gasit exact unghiul pe care il vrei. Nu mai poti poza toate balariile din drum, ca “vai, ce dragut”. Filmul nu are posibilitati nelimitate de spatiu. Ai “X” pozitii, dupa care la revedere. S-a terminat, trebuie sa cumperi altul. Si nu cred ca-i arde nimanui sa umble cu 50 de filme in buzunar dupa el.

Si 3. Ei bine, cand tragi pe film nu mai poti sa fugi acasa si sa descarci pozele, sa le vezi imediat, sa stergi jumate din ele pentru ca-s varza, sa le editezi cat e necesar, et voila! Trebuie sa le duci la developat (sau daca ai cu ce si te pricepi, sa le developezi chiar tu) si sa astepti pana sunt gata. Uneori dureaza mult pana sunt gata, insa ai surpriza “cadoului” mult asteptat.

Eu eram entuziasmata ieri; abia asteptam sa ajung acasa ca sa le vad. M-am holbat pe negative de dinainte, dar n-am reusit sa vad mare lucru. Sincer, speram ca macar una din ele sa fie decenta! (Sa nu zic ca am stricat tot filmul degeaba). Totusi, sunt dezamagita de scanare, au iesit cu prea mult zgomot (puriceii aia care strica imaginea) …

Ca sa nu ziceti ca eu nu fac niciodata poze la concerte (Evergrey, chiar daca eu nu ma omor dupa versurile lor, trebuie sa recunosc ca sunt BESTIALI live, si o spun cu sensul de “excelent”!)

P.S. Nu sunt indragostita de basistul lor, pur si simplu mi-a fost lene sa-mi schimb locul pentru a-i poza si pe ceilalti. Asta in caz ca va intrebati de ce e aproape numai el in prim plan.

Am primit o leapsa interesanta de la Catalin.  Este vorba de un apel la imaginatie: pornind de la un obiect, trebuie sa-mi testez talentele literare si sa nascocesc o poveste care sa aiba ca protagonist obiectul cu pricina. In cazul meu – un evantai.

(Fotografie de Kedralynn)

Am peste o suta de ani si totusi nu am primit niciodata un nume. Probabil nimeni nu acorda prea multa importanta unui simplu evantai, astfel incat sa considere ca ar merita un nume. Ce folos sa atribui o identitate particulara unui obiect necuvantator? Nu imi este cunoscuta nici originea, practic nimeni nu stie nimic despre mine, decat ca am fost cumparata de o femeie tanara si frumoasa de pe taraba unui vanzator ambulant din Bangkok.
De fapt, eu m-am nascut in Tara Soarelui Rasare, pe masa unui mester iscusit care mi-a cioplit scheletul din bambus si m-a invaluit intr-o matase fina dantelata pictata manual, centimetru cu centimetru. Dupa spusele mesterului, aveam un aer romantic, poate datorita florilor colorate pe care le dezvaluiam atunci cand imi deschideam larg spitele. Visam neincetat la ziua cand prima mana de femeie va fi cucerita de atingerea mea diafana si farmecul povestii mele florale si ma va cumpara.

Dar soarta mi-a jucat feste, si iata-ma aruncat cu neglijenta intr-un sac murdar la gramada cu alte obiecte furate de prin diverse locuri, am presupus eu, indreptandu-ma catre cine stie ce locuri necunoscute… Am petrecut zile intregi in intunericul si mirosul de panza putreda de pe fundul sacului alaturi de tovarasii mei de companie pana sa vad lumina zilei din nou. Incepusem sa-mi fac tot felul de scenarii macabre – cum ca aveam sa fiu strivit din greseala de vreo caruta grabita sau chiar distrus deliberat, cu nepasare. Eram trist. Dar am ajuns, intr-un final, la destinatie. Nu mai recunosteam, insa, nimic familiar. Piata straina unde fusesem rasturnat fara mila duhnea de legume si carne stricata. Visele cu maini de femeie se risipisera in departare…
Eram in Bangkok, departe de doamnele elegante si domnii distinsi din inalta societate japoneza. Eram fara speranta. Dar inima mi-a revenit la loc in piept cand, intr-o zi, o tanara doamna mi-a deschis pentru prima data aripile anchilozate. Eram fericit. In sfarsit, imi indeplineam menirea. Seara de seara imi fluturam povestea de matase pictata pe la serate dansante. Eram remarcat, eram admirat, eram important, eram micul confident al stapanei mele… zeci de ani… Dar frumoasa mea stapana a imbatranit. Era pe zi ce trece tot mai bolnava, asa ca seratele nu mai erau pentru ea o prioritate. Incet incet am fost abandonat intr-un cufar plin de carti, scrisori si caiete de amintiri. Cine eram eu sa-mi plang nemurirea, cand imi fusese oferita din clipa in care m-am nascut? Eram condamnat sa fiu martorul a zeci si sute de povesti, pana cand vremurile ma vor uza iremediabil. As fi putut sa fiu strivit, sa-mi frang visele si eternitatea in acel sac murdar in drum spre Bangkok. Dar mi-a fost dat sa sclipesc, asa ca am sclipit. Acum eram dat uitarii si trebuia sa astept, cu rabdare de otel, pana cand cineva, candva, ma va readuce la sclipire. Batrana s-a stins intr-o zi, nepoata sa luand in primire vechea si prafuita casa batraneasca.

O chema Amara si lucra pe doi bani ca dansatoare intr-un local jegos din mahalaua vecina. Abia de reusea sa-si duca traiul singura si ingropata in datorii, pana in ziua cand a descoperit cufarul. Era sa orbesc la vederea luminii dupa atatia ani in bezna. Amara m-a readus la viata si, in ciuda sovaielii initiale, m-a facut parte din numerele sale de dans. In fiecare noapte eram partenerul ei nedespartit. Ma deschidea si ma inchidea prin miscari languroase, alternand cu miscari sacadate, pe acordurile chitarii ce rasunau de pe un disc al localului. Extazul meu crestea cu fiecare accelerare de ritm. Eram vie! Aceasta era esenta vietii mele. Vroiam sa storc fiecare clipa, sa o purific, sa ma abandonez in existenta, in fiecare nota de chitara si sa stralucesc, sa simt cum prezentul cade dintr-un prezent in altul, fara trecut, fara viitor, in spatele sunetelor care din zi in zi se descompun, se desprind si aluneca in moarte.

Amara incepuse sa stranga ceva bani, astfel ca traiul ei s-a imbunatatit intr-o oarecare masura. Ba chiar a reusit sa-si gaseasca o slujba decenta si sa lase in urma vremurile de camaraderie scenica alaturi de mine. Acum nu mai avea nevoie de fostui ei partener; m-a azvarlit intr-o dugheana parasita, laolalta cu toate celalalte obiecte care ii aminteau de fosta ei viata. Asa se intampla mereu cu trecutul de care ne rusinam – il ingropam, il aruncam sau in transformam in cenusa, pentru ca vantul s-o risipeasca in toate zarile, pentru ca nimeni niciodata sa nu ne mai poata identifica cu el.

Eram din nou singur intr-o existenta fara sens, in care fiecare clipa dureaza cat un minut, fiindca e lipsita de continut. Existenta imi strange sufletul ca-ntr-o menghina. Rabdare… Acceptare… Indurare… Ultimele note de pe discul fostului local de mahala imi rasuna ca un ecou undeva in departare, intr-o amintire ca un vis dintr-o alta viata. Asta pana cand o fetita ma vede si ma ridica prinvindu-ma curioasa, nestiind ce sunt si la ce folosesc. Melodia se sparge, atunci, in sute de franturi de acorduri care isi ia zborul pierdut in zare. Iar eu, eu rup in sfarsit coconul care-mi sufoca visurile si-mi deschid larg aripile ca un fluture, gata pentru o noua poveste.

Cine vrea sa preia leapsa? Doritori?

Diseara concert Evergrey la Silver Church. Mie mi se par patetice versurile lor, dar incerc sa fac abstractie si sa nu le ascult. Altfel, suna foarte bine.