Pentru ca mai nou am devenit mai moderata si nu urasc. Dar tot ridic spranceana la cate o chestie, nu ma pot abtine. Uitati ce nu inteleg eu:

1. Melodiile cu versuri patetice. Categoric in top. “Nu pot trai fara tine” si chestii de genu daca pleci imi infig un cutit in gat. It’s psycho! Go see a shink! Eram la mare si faceam dus dupa o zi minunata de balaceala si plaja. Iar dusul cu pricina avea radio Nu ma intrebati cum si de ce, dar  mi-am pus muzica si fredonam. Cam juma de minunt mai tarziu m-am trezit ca ceva nu era tocmai in regula si mi-am zis “mai, dar ce cant eu aici?” Ce era la radio: melodia aia a lui Brian Adams “Everything i do, i do it for you”. Psycho! Oare asa sunt toate? Nu, evident ca nu sunt chiar toate asa, dar majoritate da. Si chiar nu ma prind de ce. De ce ai face totul pentru altcineva si nu pentru tine? Iar chestia cu nu pot trai fara tine e peste tot! Suntem o natie de drogati? Pentru ca suna a junky in sevraj. Ei bine poti trai foarte bine fara.. indiferent cine e persoana aia. Vrei nu vrei, te trezesti dimineata si traiesti. Ok, fie, o sa am grija sa nu-mi uit ipodu acasa, pentru ca stiu.. stiu, nu o sa revolutionez eu acum industria muzicala, si nici manelistii nu vor deveni mai culti.

2. Cizmele de vara care arata ca niste cizme din spate si ca niste papuci de plaja din fata. Sau care arata integral ca niste plase de tantari. Eu in naivitatea mea credeam ca un picior frumos arata bine in niste pantofiori, sandalute finute sau balerini de piele, sau macar niste adidasi draguti, eventual niste cizme pana la genunchi (de iarna, din piele, nu din plase de tantari). Clar, tre sa ma duc sa-mi iau talonu’ de pensie si sa plec la tratamente cu namol sau la Baile Felix, ca-s o baba depasita de vremuri.

3.  Pantalonii bufanti si salvarii (a se citi “shalvarii”). De ce ar vrea o femeie sa arate ca un bufon sau ca si cum ar fi facut treaba mare pe ea in pantaloni? Si sunt destul de sigura ca nu avem climat desertic in Bucuresti. Salvarii erau o imbracaminte adoptata de beduini in desert, si pentru ei erau practici.  Nu le intra nisip in toate orificiile si puteau calari nestingheriti pe camile sau magari. Dar noi traim la clima temperata intr-un oras si nu avem camile decat la Zoo.

4. Paietele in afara salii de balet de la Opera. Pe bune, chiar trebuie? Ca mai am putin si-mi iau ochelari de soare cand merg cu metroul.

5. Hainele mulate, cu unu sau doua numere mai mici, pe fete sau femei grase. Nu aveau numere mai mari de atat? Pacat, eu inteleg drama voastra, e greu sa-ti gasesti haine pe masura ta, dar trebuie sa suferim cu totii din cauza asta?  Sa nu credeti ca am ceva cu oamenii grasi. Deloc, cu atat mai putin cu cei care poarta haine pe masura lor. Chiar nu tin neaparat sa le vad “dotarile”.

6. Copiii emo. Mi-e mila, sincer. Si cand te gandesti ca in ultimul an de master draga noastra profa de engleza (aia tinerica, nu baba aia care nu stia gramatica si-mi chinuia creierii cu traducerile ei) m-a vazut in tricoul meu Opeth si m-a intrebat senin daca sunt emo.  8-)

7.  Femeile care nu stiu sa gateasca si nu vor sa invete sa gateasca pe motiv ca ele nu-s “femei la cratita”. Ok, am inteles ca epoca socialismului ne-a afectat pe toti la capitolul mentalitate si am vrut sa ne descotorosim de toate modelele sale invechite cu prima ocazie. Dar, intrebare pentru voi: voi nu mancati? Traiti cu aer? E frumos sa mananci la restaurant, dar zilnic, toata viata? Poate intr-o zi ti-e lene sa iesi si e crivat afara. Iar tu nu stii sa faci nici carfofi prajiti.

8. Cirezile de vaci care populeaza capitala si circula cu metroul. Alea care se posteaza fix in fata usii metroului, iar in clipa cand usile s-au deschis dau buzna buluc pentru tine, se calca in picioare, te calca si pe tine in picioare, ca sa nu mai zic ca nu mai ai cum sa iesi din metrou, si se omoara numai sa prinda un loc jos. Cei 7 ani de acasa… oare mai exista?

9. Persoanele pudice care afirma sus si tare ca ei/ele nu fac sex, doar dragoste, nu se masturbeaza, nu au fantezii si nu le place sexul oral. Bull shit! Da, voi aia care va duceti apoi acasa si va uitati la porn, reviste gen Hustler si va masturbati cu gandu’ la cele mai perverse chestii posibile. Ipocriti mai suneti. Aaa da, si sa nu uit: femeile care spun ca nu le place sa faca sex oral. De fapt adevarul e altul, nu stiti sa-l faceti si scrijeliti podoaba omului ca o creta pe tabla. Not cool.

10. Oamenii care nu citesc decat  chestii gen Sandra Brown si Morometii si se dau mari intelectuali, ba chiar se apuca sa si recomande carti in stanga si-n dreapta, mai ales carti ale unor mari scriiotori pe care nu i-au citit niciodata, dar au auzit de anumite titluri. Se vede, sa stiti.

Evident, nu-s doar 10, dar ma rezum la 10. Sa nu va plictisesc prea tare .

P.S. Am primit ieri un link de la cineva catre o inregistrare de la o emisiune TV. Eu cum nu ma uit la TV, nu stiu nimic, noroc ca ma mai informeaza si pe mine cineva ca sa ma amuz si eu. Emisiunea presupune aducerea unor pitzipoance in platou, iar ele trebuie sa raspunda la niste intrebari. Ce m-a frapat (desigur, pe langa prostia monumentala a domnisoarelor): voi stiati ca sunt persoane care nu stiu unde e Mexicul pe harta? Wow, that was a shock! Si cand te gandesti cate telenovele a scos Mexicul …

Deja ma gandesc serios sa fac o categorie pentru lepse… ca-s prea multe.

1. Cand ti s-a intamplat ca lectiile invatate de la cei vechi sa contribuie la succesul tau?
Atunci cand mi s-a spus ca talentul nu e suficient pentru a realiza ceva, ci e nevoie de multa munca, perseverenta si vointa pe langa talent. Desi a trebuit sa verific intai pe pielea mea pentru a prelua lectia. In general inveti din propria experienta, nu din predicile altora.

2. Daca ai putea invita un mare clasic la cina, cine ar fi si de ce?
Dostoievski, pentru a-mi explica si mie din punct de vedere psihologic cum reuseste sa-si construiasca atat de bine personajele. Pacat ca e mort. E un inconvenient…

3. Cine-i cea mai influenta persoana in viata ta?
Probabil Catalin.

4. Care-i ambitia ta secretă?
Sa reusesc sa fac fotografii de natura ca un fotograf profesionist.

5. Pretul gloriei?
Nu imi doresc glorie, tocmai pentru ca pretul pe care ar trebui sa il platesc pentru asta inclina in balanta mult mai mult decat gloria. Pentru mine asta nu aduce fericirea. In sistemul meu de valori gloria e undeva  la coada.

6. Greci sau Romani?
Grecii, pentru civilizatia pe care au lasat-o in urma, progresele din domeniul artei, stiintei, economiei si filosofiei, legendele Olimpului, asezarea geografica si lipsa imperialismului (am rezumat comparatiile la antichitate, pentru ca romani nu cred ca mai avem in ziua de azi decat in Roma, asa ca nu prea ar fi corect).

SOCIALIZARE = Proces psihosocial de transmitere-asimilare a atitudinilor, valorilor, conceptiilor sau modelelor de comportare specifice unui grup sau unei comunitati in vederea formarii, adaptarii si integrarii sociale a unei persoane. In acest sens, socializarea este un proces interactiv de comunicare, presupunand dubla considerare a dezvoltarii individuale si a influentelor sociale, respectiv modul personal de receptare si interpretare a mesajelor sociale si dinamica variabila a intensitatii si continutului influentelor sociale.

Cand eram copil “socializam” foarte mult. Aveam o multime de prieteni/parteneri de joaca si imi placea sa imi fac tot mai multi prieteni. Apoi am mai crescut, prin liceu aveam o multime de amici si un grup (de fapt mai multe grupuri) de prieteni. Totusi, deja incepeam sa nu mai numesc prieten pe oricine cunosc. Incepeam si eu un proces de selectie. Dupa liceu procesul de selectie s-a intensificat, mai ales ca multi mi se pareau (fara suparare) nu foarte dotati intelectual, iar mie nu-mi place sa adopt idei, atitudini si comportamente “de turma”. Plus ca fiecare a luat-o pe propriul drum si asa se intampla cand fiecare alege o directie diferita. Continui singur sau cu cine a mai luat-o in aceeasi directie cu tine. Mai apar altii pe drum cu care exista sanse sa legi o prietenie. Practic totul se desfasoara dupa principiul “oamenii vin si pleaca, aproape toti pleaca si sunt constant inlocuiti de altii”. Inlocuiti e impropriu spus, pentru ca nu iau efectiv locul celor care au plecat, sunt oameni noi, diferiti, jucand fiecare un rol unic in viata mea. Poate a fost trist si straniu la inceput sa vad cum prietenii mei isi vad de vietile lor pe alte drumuri care nu se mai intersectau cu al meu, insa am invatat ca acesta e cursul firesc al vietii. Si chiar daca ei nu mai fac parte din viata mea, asta nu inseamna ca nu si-au indeplinit misiunea si n-am invatat ceva din relatia cu ei. Daca ne agatam de relatii trecute suferim inutil, pentru ca ele tot trecute sunt. (De fapt, nu e bine sa te agati de nimic.)

Si am mai invatat ceva: ca a numi pe cineva prieten e o treaba mai serioasa. Nu oricine este un prieten. Cunostinte avem cu totii o gramada, dar prietenii sunt aia pe care poti sa-i suni la 3 noaptea ca esti in rahat si te ajuta, nu te injura ca le-ai stricat somnul. Asa ca e bine sa ai grija cat te atasezi si de cine. Eu am renuntat la a ma atasa de oameni prea mult. Am un iubit de care, evident, sunt atasata, am prietena mea veche de cand lumea de care as minti daca as spune ca nu sunt atasata; mi-e ca o sora… Dar cu restul… doze mici. Nu sunt chiar nepasatoare, insa daca intr-o buna zi as afla ca mi s-a infipt un cutit in spate, sa zicem ca n-as boci 3 luni dupa ea. Ce legatura are asta cu socializarea? Ca asta era titlul postului, nu? Pai… are. Pentru ca inainte eram mult mai deschisa catre oricine… “toti sunt prietenii mei”. Pana mi-au demonstrat ca nu sunt prietenii mei (cu mici exceptii). Asa ca am invatat sa-mi fiu suficienta. Am ramas, desigur, deschisa catre a cunoaste oameni, dintre care sunt convinsa ca exista unii care ar merita titulatura de prieteni, dar prefer sa petrec timp cu mine, iubitul si cei mai buni prieteni… Cea mai buna companie sunt ei. Ca o paranteza, era si o vorba: “daca te simti prost cand esti singur, inseamna ca nu esti intr-o companie buna”.

Am ajuns la un moment dat chiar sa am o criza de identitate: eu eram sociabila, acum sunt complet antisociala, dar am momente in care devin iar sociabila… Deci, ce se intampla? Cum sunt de fapt? Nu mai stiam nici eu. Aveam momente in care nu aveam chef sa vad pe nimeni si ma simteam minunat cu mine, si atat. Dar aveam si alte momente cand aveam chef sa ma hlizesc ore intregi la o intalnire de grup superficiala unde faceam varza o gramada de subiecte, ne povesteam amintiri de la betiile nu mai stiu cui de la nu stiu ce petrecere pe care nu o mai tinem exact minte pentru ca nici noi nu eram tocmai sobri, si ma simteam foarte bine. Poate e ca la citit: imi place filosofia, dar uneori imi cumpar Cosmopolitan si citesc articole despre masti din alge marine . Cine sa ma mai inteleaga? Cei care ma stiau de om sociabil au fost socati de cat de singuratica pot deveni uneori, iar cei care ma stiau antisociala au fost socati de cat de sociabila pot fi uneori. Degeaba incerc sa gasesc un raspuns ca sa ma includ in vreo categorie. Nu sunt nicicum si, in acelasi timp, sunt in toate felurile; am stari si momente. Asa ca gata cu intrebarile si dilemele.

Si uitasem cat de bine e sa te trezesti in pielea ta dimineata…

Nu fac asta de obicei, pentru ca pe blogul meu prefer sa postez articole personale, scrise de manuta mea. De data asta, insa, fac o exceptie, pentru ca merita si pentru ca sunt intru totul de acord cu el. Dar si pentru ca poate idealista din minte mai spera intr-o schimbare. Dar schimbarea trebuie sa vina de la fiecare dintre noi. Degeaba o asteptam de la altii, mereu de la altii. Ne-am obisnuit sa asteptam ca altcineva sa actioneze pentru a lua si noi atitudine. Gandhi avea o vorba devenita foarte celebra: “Be the change you want to see in the world”. Asa ca fii schimbarea! Daca citesti asta aloca 5 minute si gandeste-te. Daca fiecare dintre noi ar fi schimbarea, ar incepe-o de la sine, ea chiar s-ar produce. E in mainile noastre. Dar cum toti o asteptam pe a altora… nimic nu se schimba, iar in ritmul asta suntem condamnati. Textul ii apartine lui Tudor Chirila si a fost luat de aici.

“Noi am pierdut. Dar voi, voi mai aveti o sansa. Noi am fost fericiti ca am descoperit Coca-cola si bananele si am crezut ca daca noi citim, si ei vor citi. Si ca toti vom progresa si tara o sa aiba scapare. Noi ne-am inselat. Unii dintre noi au plecat de aici. Castiga bani acolo si tanjesc dupa orasul asta imputit. Voi insa, voi aveti o sansa. Voi, aveti sansa.

Nu va ganditi la furat. E calea cea mai simpla. Stiu ca ati aflat ca asa te imbogatesti. Daca ai pamant sau daca faci afaceri cu statul. Stiti voi ceva despre tva si cum ai putea sa-l furi, dar nu va e inca foarte clar. Nu asta e drumul. Cu cat se va fura mai mult, cu atat se va construi mai putin, iar copiii copiilor nostri vor mosteni un imperiu de cenusa. Sunteti tineri si totusi habar n-aveti ce inseamna un Bucuresti in care se circula normal. Daca voi habar n-aveti si daca Ei continua sa fure, ganditi-va la copiii nostri. Nu e nici o sansa.

Cititi. Cititi mult. Cititi tot ce va pica in mana. Nu-i mai ascultati doar pe profesori. Cititi orice, fara discernamant. Nimic nu e mai important ca lectura, acum. Apoi, cautati-va intre voi. Vedeti care cititi aceleasi lucruri si inhaitati-va. Numai in haita de oameni destepti o sa reusiti. Unul singur dintre voi va fi mancat. Zece insa, s-ar putea sa reusiti. Ganditi-va de pe acum sa-i inlocuiti. Timpul lor trebuie sa se termine. Trebuie sa-i dominati. Dar nu cu gandul ca veti fura mai mult ca ei. Asta e calea simpla care va va sufoca mostenitorii. Ce-o sa faceti cu milioanele intr-un oras mort? Ce-o sa cumparati, cu banii gramezi? La ce-ti foloseste un Lamborghini cand n-ai o autostrada? De ce sa ai o vila intr-un cartier sufocat de inundatii?

Nu va dusmaniti profesorii. Sunt oameni amarati, din ale caror drame puteti invata. Isi dau priceperea pe un salariu de nimic si va invata carte. Nu va bateti joc de ei. Au muncit, si nu e vina lor ca parintii vostri s-au descurcat mai bine. N-aveti nici un drept sa-i dispretuiti. Nu le sunteti superiori. Banii parintilor vostri nu va reprezinta. Va reprezinta doar ceea ce puteti scoate pe gura. Aveti grija ce scoateti pe gura. Vremea pumnului si a bodiguarzilor a trecut. O sa calatoriti, iar copiii francezi invata carte, englezii la fel. Va confruntati cu o lume care acum e mai deschisa decat oricand. Hotii de la putere nu sunt in stare sa va spuna cine este Delacroix sau Chagall. Nici Duchamp. Nu va pot spune care e influenta lui Schopenhauer in Sarmanul Dionis si nici de ce este Eminescu un romantic intarziat. Foarte putini o sa va spuna cine a pictat Cina cea de taina si de ce Visconti a ales romanul lui Thomas Mann ca sa faca un mare film. Ei vor sti doar sa va invete sa furati. Iar calea asta, mai devreme sau mai tarziu, se va infunda si ne va asfixia copiii.

Nu va mai luati dupa ziare. Nu dau doi bani pe generatia voastra, nu va dati seama? Pentru ei, cu cat sunteti mai prosti, cu atat le va fi mai usor sa va vanda orice cacat. Iar cacatul pe care il veti cumpara va fi obtinut de la prosti, platiti pe masura. Adica prost. Eleva porno este un exemplu. Nu cititi ziarele. Cititi cateva, cele care va informeaza. Nu marsati la orice promotie. Fiti mai selectivi.

Nu fumati iarba si nu va dati in cap cu alcool, cu orice pret. O sa le dati apa la moara incultilor si hotilor de la putere. Le va fi mai simplu sa va catalogheze drept o generatie de distrusi, iar banii destinati salvarii voastre, ii vor fura. E timp si pentru iarba, e timp si pentru tequilla. Acum insa trebuie sa invatati, pentru ca in curand nu va mai fi timp pentru asta, caci veti intra in viata adanc de tot, si e mai rau ca in jungla. Animalele au reguli nescrise. Oamenii au legi scrise.

Nu alergati dupa bani cu orice pret. Banii trebuie sa va fie doar mijloc, nu scop. Scopul vostru trebuie sa fie cunoasterea. Cu cat veti sti mai multe, cu atat veti fi mai inalti. Orice carte citita, orice lectie invatata, se vor aseza sub voi si va vor ridica deasupra celorlalti. Veti domina cu mintea. Nu e nimic mai frumos decat asta. Europa cumpara inteligenta. Romania nu cumpara nimic pentru ca hotii nu construiesc, hotii fura. Nu uitati ca va fura pe voi si asta trebuie sa va opreasca. O sa auziti toata viata de Napoleon si de Nicolae Titulescu, dar sigur copiii vostri nu vor sti cine a fost Emil Boc. Istoria o scriu cei care construiesc.

Sunteti tineri. Nu va ganditi ca sunteti slabi. Puterea voastra sta in curatenie. Sunteti curati, n-au apucat sa va manjeasca, dar daca dintre voi nu se vor ridica luptatorii, o sa va improaste cu noroiul strazilor pe care nu le-au reparat. Fiecare picatura de noroi sunt banii care n-au ajuns pe strada aia. Trebuie sa schimbati asta. Care e calea? Sa cititi. Literatura universala o sa va invete sa deosebiti Binele de Rau. Balzac, Stendhal, Dumas, Dostoievski, Dickens, Tolstoi, Goethe, toti deosebesc Binele de Rau. Din prezentul amaratei asteia de tari nu puteti invata Binele. Binele puteti fi voi. Si cu cat veti fi mai multi buni, cu atat veti sufoca raul. Nu e imposibil. Dati scrisoarea asta mai departe. Deveniti buni, mai buni, cei mai buni si raspanditi-va precum lacustele.

Nu-i invidiati pe oamenii cu bani. Nu va faceti modele din baietii de bani gata, din baietii de oras. Dupa treizeci si noua de ani le va ramane doar o lista lunga de femei. Or trofeele astea sunt trecatoare. Cand imbatranesti si trofeul tau va fi o baba. Dupa asta vine singuratatea. Voi aveti sansa sa lasati ceva in urma voastra. Banii nu sunt Calea. Priviti unde ne-a adus setea de bani.

Nu va resemnati, asta nu duce nicaieri. Capul plecat, sabia il taie. Protestati, luptati, protestati. Cu scop, insa. Nu degeaba, ca altfel se transforma in latrat. Invatati legile. Invatati-va drepturile. Atunci veti sti cand are cineva voie sa va legitimeze. Veti sti cum sa luptati, daca veti sti legile. Apoi o sa vedeti ca legile sunt proaste. Si veti intelege ca trebuie sa le schimbati. Pare greu si cere timp. Dar, Doamne, voi aveti timp si pentru voi nimic nu e greu. Voi nu intelegeti ca SUNTETI SCHIMBAREA? Daca voi lasati tara asta pe mana hotilor, atunci, de-abia copii vostri vor mai avea o sansa! Caci sansa vine o data la o generatie. Noi am pierdut. Cativa dintre noi, si nu suntem putini, va putem ajuta. Noi suntem Fomila si Setila, dar voi sunteti Harap-Alb. Alegeti dintre voi pe adevaratii lideri. Sa-i alegeti si sa nu-i invidiati. Lor le va fi cel mai greu. Vor avea gloria, dar si cosmarul. Vor fi salvatorii vostri, dar se vor pierde pe ei insisi. Liderii trebuie sa fie dintre voi. Si trebuie sa-i cautati de pe acum. Uitati-va unii la altii in fiecare zi si cautati-va capitanii. Altfel veti pieri o data cu noi. Si atunci portile libertatii ne vor fi inchise si EI vor castiga. Cine sunt ei? Stiti foarte bine. Ii vedeti in ziare, in fiecare zi.

Salvati-va! Salvati-ne! Este o singura cale! Lupta cunoasterii!! Si cand veti fi castigat lupta cunoasterii, de-abia atunci veti cunoaste sa luptati cu adevarat!!!

Nu va amagiti cu prezentul… Salvati-va in viitor. Noi am pierdut. Voi? Ce faceti?”

Alaltaieri cautam un pasaj dintr-o carte care sa defineasca dragostea. Eram sigura ca am citit cateva romane “cu dragoste in ele”, asa ca le-am strans teanc si mi le-am pus in brate. Dar cand le-am luat la puricat pe fiecare in parte am realizat ca nici una nu definea de fapt acel sentiment sublim dintr-o lumina pozitiva, optimista, ci din contra, descria minunat, dar sfasietor, tragismul lui, consecintele lui dureroase, uneori insuportabile. Si nu am putut sa nu ma intreb: “ce naiba ma, eu n-am citit nici o carte de dragoste?” Nu se poate… Dar se poate, se pare ca eu nu agream genu de romane de dragoste, decat alte tipuri de romane prin care exista si dragoste, dar niciodata cu finalul “si au trait fericiti pana la adanci batraneti”. Oare de ce? Poate pentru ca eu nu mai credeam in dragoste si consideram alte subiecte mult mai interesante. Adevarul e ca nici acum nu cumpar carti “siropoase” pentru ca mi se par fara substrat si superficiale, ca niste telenovele scrise, asa ca prefer sa-mi indrept atentia catre alte teme mult mai interesante. (Exagerez, stiu.)

Adevarul e ca dragostea e una singura, iubesti sau nu iubesti, relatiile sunt cele cu doua taisuri. Pot sa mearga sau nu. Daca merg, esti cel mai fericit om de pe pamant pentru ca iubesti si esti iubit. Dansezi pe un norisor si-ntreaga natura infloreste in jurul tau si te-nconjoara de parfum. Daca nu merg, insa, esti cel mai nefericit om de pe pamant, iti pierzi pofta de mancare, somnul, cheful de a te da jos din pat si a-ti trai viata in continuare. Totul devine gri intunecat, mort si cu miros de putred.

Candva, eu si prietena mea cea mai buna ne intrebam ce facem totusi cu dragostea? Daca cel pentru care o simtim atat de puternic nu o mai vrea si pleaca din viata noastra… Daca ajungem sa nu ne mai putem concentra pe propria viata, sa ne bucuram de ceea ce inca avem, daca stam si privim cum acel sentiment candva atat de frumos ajunge sa distruga totul in jurul nostru… ce putem face cu ea? Pentru ca jocul acesta nociv nu poate continua asa. Raspunsul l-a gasit ea intr-o carte pe care am luat-o rapid la citit si eu (Tapul ispasitor de Daphne du Maurier): ” Dragostea o oferi, dar necazul este ca, oricum, ea nu te paraseste. Ca apa dintr-o fantana. Izvorul ramane, sub adancurile pustii”. Si atunci, ce ramane de facut? Nimic… pur si simplu nu mai oferi. Poate izvorul nu va seca prea curand, dar timpul vindeca, timpul spala incet memoria… Si candva totul va fi o amintire vaga.

“Era departe de tot, experienta ei era veche – despartirea de el – departe de tot. Unele lucruri erau reale: acele prime saptamani pline de incantare. Inainte, acestea i se parusera halucinatii. Acum faceau parte din realitatea obisnuita. Restul era ireal. Stia ca el nu devenise niciodata real definitiv. Ciudat ce hau il despartea pe el de ea. Tinea la el asa cum tii la o amintire, la un trecut. El era trecutul, sfarsit. Cand se uita inainte, el nu exista. Ei, si cand privea in fata, spre pamantul nedescoperit dinaintea ei, vedea o licarire proaspata de lumina si copacii nebanuiti, care ieseau din pamant precum fumul. La tarmul necunoscutului, neexploratului si nedescoperitului acostase ea, singura, dupa ce traversase haul, bezna care invaluia lumea noua si cea veche.

El era cum era. Era bine ca era cum era. Cine era ea sa aiba un barbat dupa dorinta ei? Nu era de nasul ei sa creeze, ci doar sa recunoasca un barbat creat de Dumnezeu. Barbatul trebuie sa vina din Infinit si ea sa-l intampine. Era bucuroasa ca nu are nimic de-a face cu crearea lui. Era bucuroasa ca asta tinea de acea putere mai mare in care intrase si ea in sfarsit. Barbatul venea din Eternitatea din care facea parte si ea.

Cand se mai inzdraveni, statea la fereastra si vedea oamenii pe strada, fiecare in coaja sperantelor lui, dar prin coaja se vedea conturul tot mai mare si mai clar al noii germinari. In siluetele linistite si reduse la tacere vedea un fel de nesiguranta, o asteptare dureroasa a noii eliberari. Siguranta femeilor era fragila. Se spargea repede ca sa dea la iveala puterea si efortul rabdator al noii germinari.

Uneori o apuca o groaza cumplita. Alteori pierdea contactul, isi pierdea simtirea, cunostea numai vechea spaima de coaja care o-nchidea pe ea si toata omenirea. Vedea atmosfera sumbra de peste dealurile innegrite din fata ei, petele intunecate si informe care reprezentau casele cu acoperisuri de ardezie, vechiul turn al bisericii ridicandu-se hidos si anacronic deasupra caselor noi si neterminate de pe coama dealului, case noi, amorfe, fragile, cu margini dure. Vazand toate astea i se facea atat de greata, c-ai fi zis ca-si simte sfarsitul aproape. Si-apoi, in norii purtati de ant, vedea o fasie irizata palid care colora usor o parte din deal. Trasarind si uitand de tot, cauta cu privirea culoarea hoinara si vedea cum se formeaza un curcubeu. Intr-un loc stralucea puternic si ea, cu inima chinuita de speranta, cauta umbra curcubeului unde trebuia sa fie arcul. Culorile se adunau intr-una, misterioase, aparand de nicaieri, si iata curcubeul nesfarsit. Arcul se-ndoia si se-ntarea pana cand devenea de neinfrant, creand marea arhitectura a luminii, culorii si spatiului ceresc, cu piedestalele lui luminoase proiectate pe uscaciunea caselor din josul dealului, arcul lui fiind inaltul cerului.

Si curcubeul se sprijinea pe pamant. Ea stia ca oamenii murdari, care tarau in carapacea lor tare pe fata putreziciunii lumesti, tot mai traiau. Curcubeul se arcuia in sangele lor si-avea sa le trezeasca spiritul la viata. Stia ca trupuri noi, curate si dezgolite, vor aparea spre o noua germinare, spre o noua inflorire, ridicandu-se catre lumina, vant si ploaia curata a cerului. Vedea in curcubeu noua arhitectura a pamantului, vedea cum dispar casele si fabricile putrede, vedea lumina construita intr-o tesatura vie de adevar, potrivita cu cerul care se arcuieste deasupra.” (Curcubeul, D. H. Lawrence)

Ce m-a apucat sa scriu asta? Empatia…  Poate si o amintire vaga…