Am fost la film in weekend. Avusesem o zi proasta si ma gandeam ca o comedie si o iesire ma vor repara mai rapid. Dar am lasat iubitul sa aleaga filmul si iata ce a ales: un film despre o producatoare de televiziune care inca spera sa-si intalneasca barbatul ideal. Avea o intreaga lista de calitati pe care le cauta la un barbat si avea grija sa bifeze cat mai multe puncte pe lista la orice intalnire la care mergea. Dar degeaba, nici unu din pretendenti nu le bifa pe toate. Deja tipa se descuraja…  Deschide TV-ul intr-o seara si pisica apasa accidental pe telecomanda . Postul se schimba si iata cum nimereste o emisiune a unui tip extrem de misogin care dadea sfaturi gagicilor despre relatii.

Cred ca acesta a fost primul moment in care am inceput sa fierb. Nu era de ajuns ca avea o zi proasta, dar nimerisem si la un film culmea misoginismului cu un personaj principal pe care as fi vrut sa-l vad torturat si in chinuri in acel moment si care imi amintea incredibil de fostul de prieten pe care nu-l pot inghiti nici acum pentru ca era un “big jerk”. Incepeam sa regret ca am iesit din casa, dar in acelasi timp piticul meu cinic din interior se tavalea pe jos de ras. Just what i needed: an asshole! Totusi, filmul a devenit foarte simpatic. Chiar as putea sa zic ca mi-a placut . Minus inceputul . Culmea, in final tipa se combina cu “the asshole” care se indragosteste iremediabil de ea si-i da papucii “barbatului ideal” pe care se chinuise sa-l cucereasca intocmai conform sfaturilor gagiului misogin cu emisiunea.

Care e morala? Femeile cauta toata viata barbati ideali, iar cand dau de ei se plictisesc si, eventual, ii inseala. Are vreun sens afirmatia asta? Aparent nu, iar daca cine citeste acest post e barbat, atunci sigur nu. Femeile au un mare “defect”. Critica, mai ales intr-o anumita perioada a lunii pe care nu are rost sa o mentionez, pentru ca toata planeta o stie. Indiferent daca exista motiv sau nu, femeile gasesc ceva de comentat. Si e de preferat chiar sa fie ceva acolo de comentat, pentru ca altfel e mai nasol, trebuie sa inventam . In plus, un barbat perfect te forteaza cumva si pe tine sa fii perfecta. Ori nici una din noi nu este perfecta. Chestia asta creeaza frustrari, creeaza nevoia de a fi mereu impecabila. In final, ajungi sa te comporti cenzurat, nenatural, sperand sa-i fii lui pe plac. That’s just sick.

Un tip perfect  ne priveaza de ocaziile de a ne lua de el, macar un pic acolo, o data pe luna. O data la doua luni… Women pick on men, it’s in our DNA. It’s our weird twisted way of showing just how much we care. De asemenea, ne-ar priva de privirea aia vinovata cu “puppy eyes” plus acel “imi pare rau” rostit cu juma de gura, care iese ca smuls cu clestele pentru un barbat. Sa nu mai vorbesc ca ne-ar priva de “make up sex” . Ce sa mai, ne plac oamenii cu imperfectiuni, ca si noi, sunt chiar acele mici “chestii” care ne fac pe cineva si mai drag. Am subliniat mici pentru a nu se intelege ca femeilor le plac barbatii care se poarta ca niste porci sau violent sau orice implica exces.

P.S. Nu stiu cum se face, dar “fetele bune” sunt atrase de “baieti rai”, iar “baietii buni” de “fetele rele”. Astfel ca toti ajung sa sufere, mai putin “baietii rai” si “fetele rele” pe care oricum ii doare la basca de ei. Suntem masochisti cu totii, oare? E adevarat, multi dintre noi intalnim o persoana potrivita candva. Dar pana atunci… Opusii se atrag, nu?

“It’s no good trying to get rid of your own aloneness. You’ve got to stick to it all your life. Only at times, at times, the gap will be filled in. At times! But you have to wait for the times. Accept your own aloneness and stick to it, all your life. And then accept the times when the gap is filled in, when they come. But they’ve got to come. You can’t force them.” (D. H. Lawrence)

Ca in fiecare an, in septembrie se sarbatoresc Zilele Bucurestiului. Anul acesta, insa, este mai special, pentru ca dragul nostru Bucuresti a implinit 550 de ani. Exista o multime de evenimente organizate cu aceasta ocazie prin Bucuresti, de la carnaval pentru copii, pana la expozitii de pictura, filme, concerte de jazz sau piese de teatru. Programul complet il gasiti aici.

Eu deocamdata am inceput cu muzica. Ieri mi-am petrecut toata ziua (si ceva din noapte) la “Ziua Chitarelor”, ca o iubitoare de chitari ce sunt.

Patru mari chitaristi: Mattias Ia Eklund, Guthrie Govan, Jose de Castro si Richard Hallabeek au sustinut master classes timp de patru ore.

Cu ocazia asta am asistat si la un stand-up comedy bonus – Mattias ne-a facut sa radem cu lacrimi. Suedezul asta clar nu e in toate mintile, dar ne-a distrat copios.

Insa mie una mi-a placut cel mai mult Guthrie Govan, care ne-a explicat plin de umor o gramada de tehnici interesante de cantat la chitara pe care le putea intelege macar un pic si cineva care nu a pus in viata lui mana pe o chitara.

Richard Hallebeek a fost putin cam SF pentru mine, si sunt convinsa ca nu numai pentru mine. Tipul canta un fel de jazz fusion si vorbea despre niste lucruri atat de complicate, inat n-am inteles decat cam 5% din ce explica el acolo, desi inteleg foarte bina engleza. Cam nasol, m-a cam plictisit. In cele din urma, spaniolul Jose de Castro nu vorbea mai deloc engleza, dar totusi se chinuia sa ne explice una alta printre melodii, pana cand, spre finalul masterului, publicul i-a sugerat sa ne vorbeasca in spaniola, pentru ca intelegem. Fata lui Jose s-a luminat instant si in sfarsit a zambit si el  bucuros ca poate in sfasit sa vorbeasca fara sa se chinuie .

A o experianta interesanta si utila. Mai ales ca cei patru au abordat teme diferite sau complementare chiar.

Ultima parte a programului a inclus un mini-concert al trupei lui Rares Totu (care mie sincer mi-a placut foarte mult), un concurs de chitara si concerte Mattias Eklund, Jose de Castro, Guthrie Govan si Richard Hallebeek. Surpriza au constituit-o niste copilasi de vreo 15 ani, trupa Phenomenon, care au cantat alaturi de ei si au facut-o excelent.

Per total, o zi foarte buna si o seara cel putin la fel de buna cu muzica, pizza si prajituri. Dar obositooor… Abia asteptam sa ajung acasa sa dorm. Bila neagra: ca de obicei la romani, nu s-a respectat programul. S-a taraganat, s-a intarziat… etc. La final, m-am ales cu o frumoasa diploma de participare la Ziua Chitarelor semnata de organizatorul Corrado si cei 4 chitaristi invitati special

“Dragut” cred ca este cuvantul cu cel mai ambiguu sens din intreg vocabularul. Practic “dragut” poate inseamna orice – de la adorabil, frumos, mediocru, sau chiar urat, oribil, odios. Fiecare are propriul sens sau sensuri in care il foloseste. Altii profita de permisivitatea lui si il folosesc in toate sensurile.

Sa luam un exemplu simplu: cineva isi cumpara un ceainic. Prietenei ii place foarte mult si exclama: “oh, ce dragut!” Si chiar se gandeste ca este foarte frumos si-i place. Altei prietene poate nu-i place asa de mult, dar nici urat nu i se pare. Asa ca ce sa zica, evident, ca e “dragut”. Unui alt prieten i se pare odios si, ca sa nu jigneasca persoana entuziasmata de noua achizitie ii spune, “ah, ce dragut!” In sinea lui gandind de fapt… “vai ce porcarie”. Altcineva e la fel de  interesat de ceainicuri cum sunt eu de bormasina, asa ca se uita la el si zice: “Dragut!” Dar de fapt, in sinea lui gandeste: “chiar nu ma intereseaza ceainicu’ tau, hai sa incheiem odata discutia”.

Acest cuvant e un adevarat colac de salvare in anumite situatii. Recunosc ca, desi eu il foloseam inainte doar in sensul strict de DRAGUT, de la un timp (pentru ca mi s-a atras atentia ca sunt prea sincera si uneori strica), am inceput si eu sa apelez strategic la el pentru a ma scoate basma curata. De exemplu, cand cineva imi arata ceva ce mi se pare groaznic, ca sa nu spun “dragule, e grotesc”, zic pur si simplu “dragut” Sau cand o amica imi povesteste de noua ei cucerire care e un dobitoc, la fel ii spun ca e “dragut”. In fond nu eu ies cu el si ei oricum ii place si mi-ar lua parerea in nume de rau.

Alta situatie (una CLASICA), o tipa se plange ca s-a ingrasat sau arata urat sau rochia aia ii face fundu mare, etc (variatiuni pe aceeasi tema). Ce poti sa-i spui? “Mai las-o si tu mai moale cu prajiturile?” “Mergi si tu la sala din cand in cand?” “Da, intr-adevar, alege si tu alta?” Nu exista raspuns corect la asa afirmatii care sa nu te ingroape in rahat. Poate doar daca e vorba de cea mai buna prietena a ta de secole care nu s-ar supara daca i-ai zice adevarul. Restul, se supara. Deci… “draga, arata dragut, esti draguta”. Si cu asta am rezolvat.

Mi se intampla uneori ca unii amici carora le place fotografia dar le e lene sa puna mana si sa studieze ceva, imi trimit poze sa-mi dau cu parerea. Imi sar in ochi greseli la toate capitolele. Si, ei desi spun ca vor o parere obiectiva, de fiecare data cand au primit-o s-au suparat. Deci, ce sa zic? “Cami, cum ti se pare?”  “E draguta.”

Da, m-am decis in sfarsit, dupa 25 de ani si ceva de sinceritate, ca uneori e mai indicat sa fii ipocrit. Macar un pic.

Am dat ieri peste o leapsa care se intitula “Who the fuck am i?!” si care cerea sa spui cine esti. Nu intentionam sa-i dau curs, cu atat mai mult cu cat nu am fost nominalizata sa o preiau . Dar si dintr-un alt motiv: nu stiu cine sunt. Tu stii cine esti? Eu mai departe de numele primit de la nasi/parinti si datele de identificare nu reusesc niciodata sa trec. De la o varsta incoace nici macar nu mai incerc. Cu toate astea, mi s-a intamplat de nenumarate ori sa fiu pusa in situatia de a fi nevoita sa spun cine sunt. La orice interviu pentru orice job te duci, vei fi neaparat intrebat ce poti spune despre tine. Trebuie sa vorbesti despre tine si sa te descrii. Pe site-urile de socializare exista intotdeauna acea rubrica despre tine in care, evident, trebuie sa te descrii. Peste tot ni se cere sa spunem cine suntem. Asa ca dau si turui vrute si nevrute despre ce-mi vine in minte in acel moment ca ar semana cu mine si mi s-ar parea ca as fi. Dar sunt perfect constienta ca ceea ce fac in acel moment este numai sa marchez cu o bulinuta minuscula un punct intr-un cerc urias care sunt de fapt. 

Nici nu e de mirare ca la un moment dat in viata clacam un pic in fata acestei atat de simple (aparent) intrebari. Cine esti? Cand eram copil eram obisnuita ca ceilalti sa-mi spuna cum sunt. Asa ca am capatat deprinderea de a-mi insusi ceea imi spuneau cei din familie ca sunt. Pana la urma este firesc, asa se formeaza personalitatea unui copil. Dar de la un punct fiecare din noi incearca sa se desprinda fortat de ceea ce i se spunea ca este si sa incerce sa se defineasca singur, devenind convins ca este intr-un anume fel, chiar daca la inceput e prea preocupat sa se distreze si sa guste din placerile adolescentei. Eu inca din liceu, cand incepusem sa dau chiar brutal piept cu viata, am inceput sa pun sub semnul intrebarii ceea ce credeam ca sunt. Pusa in fata unor situatii straine nu mai reactionam conform a ceea ce stiam ca sunt. Incepeam sa alunec din tiparele cu care fusesem obisnuita. Nu neaparat in sens negativ. Dar ceata nu a incetat sa se instaleze. Era inevitabil. Asa ca am inceput o apriga campanie de cautare a Eu-ului meu si de recucerire a lui. 

Trebuia sa stiu cine sunt. Cum sa actionez in viata si sa fac alegeri pentru viitorul meu cand propria mea identitate mi se scurgea printre degete ca firele de nisip? Si atunci am facut cunostinta cu “Romanul adolescentului miop“. Nu cred ca am simtit in viata mea ca ma identific mai profund cu un personaj, precum s-a intamplat cu adolescentul Mircea Eliade.

“Trebuie sa ma cunosc. Trebuie sa stiu odata sigur cine sunt si ce vreau. Am amanat mereu lucrul acesta, pentru ca mi-era teama. Mi-era teama ca nu am sa izbutesc sa-mi luminez sufletul sau ca lumina ce va aluneca asupra-i sa nu ma indurereze. Eu mi-am inchipuit anumite lucruri despre mine insumi. Ce se va intampla daca acestea nu exista aievea? Daca ele n-au fost decat o parere? 

Ceva mai mult. Eu am cautat sa ma supun acestor trasaturi pe care le-am socotit parti din sufletul meu. Mi le-am impus si mi le-am insusit. Ce se va intampla cu ele, daca voi sti ca nu sunt decat niste vesminte imbracate in sila? Voi putea, oare, sa le parasesc fara sa macopleseasca golurile sufletului meu?

Am hotarat de multe ori sa ma analizez pana la capat, sa patrund cat mai adanc si calm in suflet. Dar n-am izbuit. Niciodata nu m-am putut concentra. Nu m-am putut gandi asupra mea insumi. De cate ori incercam sa ma analizez, ma trezeam intr-un intuneric desavarsit. De unde sa incep sa ma caut? Unde as putea fi eu insumi? Ce cautam eu? Sufletul meu. Unde? Si cum se putea recunoaste adevaratul meu suflet intre miile de suflete pe care le purtam in mine?  Gandurile se risipeau. Ma desteptam cugetand la alte lucururi. Incepeam din nou, incapatanat, inchizand ochii, astupandu-mi urechile, apasand tamplele. Acelasi intuneric. Si nu intalneam nicaieri, nici o lumina, nici un sprijin. Cum sa ajung la mine insumi? Cum sa-mi cunosc eu sufletul si sa vietuiesc intocmai dupa nevoile lui? Pentru ca eu vreau sa ma cunosc, pentru a intelege calea pe care va trebui sa pasesc. 

Am pierdut, odata, o dupa amiaza intreaga. Am aflat un singur lucru, pe care-l banuiam, insa, de mult: ca eul meu din ceasul acesta nu e asemenea celui din ceasul trecut si, cu atat mai putin, celui din ziua trecuta. Ceea ce m-a uluit. Nici nu mai intelegeam acum rostul hotararii mele de a-mi gasi sufletul. Daca sufletul meu nu e unul, ci o infinitate, cum l-as putea cunoaste pe cel adevarat? Eu am observat ca, de-a lungul zecilor de cunostinte, exista o linie de continuitate. Dar ma indoiesc asupra realitatii aceste linii de continuitate, care ar alcatui personalitatea. Mi se pare ca ea se datoreste vointei mele sau sugestiilor celor din jurul meu. Am observat ca un om trudeste sa nu dezminta ceea ce crede el sau altii despre sine. Personalitatea n-ar fi, atunci, decat ceva impus de vointa, iar nu izvorat intocmai din launtrul sufletului. Ar fi numai o masca. 

Sufletul meu… Iata ceea ce ma tulbura. Nu-l pot aduce la lumina. Daca m-as cunoaste, as fi atat de sigur de mine insumi si de viata… As spune: asa mi-e sufletul si asa vreau eu. Dar acum mi-e teama de viitorul acela intunecat si amenintator catre care ma indrept calauzit de un suflet orb. 

Ma privesc. Privesc in mine… Atatea trasaturi straine, contradictorii…”

Am petrecut doi ani in bezna, incercand din rasputeri sa ma caut prin acea infinitate de suflete despre care vorbeste si Eliade. Dar intr-un final m-am recunoscut invinsa. A cauta sa atingi vidul este o misiune imposibila. Nepermanenta e legea universala. Suntem supusi schimbarii clipa de clipa, iar fiecare Eu nu dureaza mai mult de o clipa. Resposabilitatea alegerii propriei creatii e coplesitoare la inceput. Dar agatarea de un Eu inexistent sau mort e fatala. E otrava care-ti ucide fiecare iluzie prin dezamagire.

Cine esti acum? Oricine doresti sa fii. Totul e sa alegi asta. Nu suntem borcane cu etichete. Singurul borcan caruia ii apartinem este cel al umanitatii. Dar putem fi cel mai bun Eu pe care-l putem concepe in fiecare moment distinct. Alegea ne apartine. Totul e sa nu-ti lipesti masca pe fata, oricat de minunata ar parea atunci si oricat de obisnuit ai fi sa o porti. Obiceiurile vechi mor greu, dar nimic nu e permanent. De aproximativ un an si jumatate am renuntat la mastile pe care le purtasem ani de zile. Aia nu sunt Eu. Aia am fost Eu, un Eu care nu mai exista. Cine stie cate milioane de Euri voi mai fi…