Recunosc ca imi place la nebunie sa-i decupez si sa le fac mutre sinistre. Anul acesta arata asa:

Si un clip bonus, in ton cu sarbatoarea . trick ‘r treat!

Nici nu imi vine sa cred cat de repede trece timpul. Acum un an si cateva zile, pe 17 octombrie, scriam prima oara pe vechiul meu blog, pe care ulterior l-am mutat cu totul aici. Si iata cum astazi e 30 octombrie si am uitat complet sa-l sarbatoresc la timp. Dar nu-i nimic, mai bine mai tarziu decat deloc.

Acum un an si ceva nu vroiam sub nici o forma sa-mi fac blog, pe motiv ca nu vreau sa ma expun prea mult. Eu imi imaginam ca a scrie pe un blog presupune a-ti publica un fel de jurnal intim. Ori pentru mine asa ceva ar fi de neacceptat. Sa fie oare din cauza ca am dat peste bloguri in care autoarele isi publicau cu lux de amanunte niste trairi mult prea personale? Foarte probabil. Parca ma simteam si eu putin aiurea ca-mi bag nasul in viata omului sa citesc asa ceva. Totusi, m-am convins ca a avea blog nu inseamna neaparat a te expune mai mult decat doresti. Limita o impune fiecare.

Acum pot sa spun ca am ajuns chiar sa tin la acest “jurnal” virtual si, chiar daca din cand in cand imi mai dispare cheful de-a scrie pe el, totusi nu am nici o intentie de a renunta la el. Asa ca la multi ani, draga blogule!

Exista un subiect oarecum ambiguu pentru mine. Adevarul e ca nici nu m-am straduit sa inteleg vreodata, pentru ca nu mi-am pus problema niciodata. Misterul era urmatorul: de ce modul in care sarbatoresc oamenii este atat de fara nici o logica? Totusi de ce oamenii asteapta cu nerabdare niste sarbatori religioase, fie ca sunt religiosi sau atei sau de alta religie care nu are nici o legatura cu sarbatoarea respectiva? Bine, e clar de ce, pentru cadouri si concedii , dar atunci de ce se trezesc toti sa vor sa fie mai buni, mai iubitori, mai pasnici, mai… etc pentru ca e sarbatoarea respectiva? Si de ce resping atata sarbatorile straine, dar in acelasi timp le promoveaza?

Eu am fost atee de cand ma stiu, dupa care m-am convertit la budism. Deci teoretic, niciodata nu am avut nici o tangenta cu… sa zicem Craciunul (poate doar cand eram prea mica pentru a judeca prin intermediul creierului din dotare, insa de indata ce a inceput sa functioneze am respins orice legatura cu divinitatea pentru ca nu am considerat ca mi-a oferit cineva vreodata vreo dovada plauzibila cum ca ea exista). Buuun… Cu toate astea, eu iubesc Craciunul. Inca il astept cu drag si-l sarbatoresc in fiecare an Si il sarbatoresc pentru ca: imi place bradul, imi plac prajiturile, si mai ales, imi plac cadourile.

Inteleg perfect ca oamenilor le place sa petreaca si sincer, asta e singurul motiv real pe care-l sesiez aici. Aaa da, si nevoia de concediu si plecat in vacanta. Dar ceea ce nu inteleg este… de ce devin oamenii (nu toti din fericire) atat de ipocriti in preajama sarbatorilor? E asa greu sa recunoasca faptul ca “ma, mie imi place sa stau sa ma odihnesc, sa skiez, sa mananc si sa primesc cadouri” (adaptate de la caz la caz). De ce se trezesc dintr-o data ca vai, ce pacatosi au fost, cata foamete e un lume si violenta, si cum isi doresc atat de mult sa devina mai buni, sa fie mai toleranti, sa-si iubeasca semenii si sa pledeze pentru cauze umanitare. Parca e un concurs de miss la care fiecare vrea “peace in the world”. Vai, deja simt cum mi se scurge o lacrima pe obraz. Oare o serie de mesaje lacrimogene despre lumina din suflet trimise la toata agenda cu cele mai calde urari de bine va fac mai buni? Eu as zice ca va fac chiar si mai ipocriti, pentru ca va doare in partea dorsala de persoanele carora le-ati urat acele fraze copiate de pe net si pentru care nici macar nu ati avut atata respect incat sa le trimiteti individual si personalizate. (ca sa nu mai zic ca le trimiteti si unor oameni care-s de alta religie si care nici macar nu au acele sarbatori Nu suntem toti Eminescu. Cate poezii sa scoti pe banda rulanta? Si frazele alea de pe net sunt limitate. Bleah.

Revenind, din dorinta de a fi cool, a petrece si a sarbatori, am ajuns sa preluam tot felul de sarbatori de la alte popoare. Ca tot se apropie Halloween-ul, ma gandeam ce sens poate sa aiba preluarea lor. Avem si noi o zi a mortilor. Dar ziua mortilor suna sinistru, Halloween te indeamna mult mai usor la petrecere. La fel si cu Valentine’s Day. Aveam si noi un Dragobete, dar care suna penibil si te duce automat cu gandul ca niste tarani imbracati in capre care danseaza in jurul focului. Sau cel putin la asta ma duce pe mine cu gandul. Ce e cool in asta? De-aia imprumutam, americanii sunt maestri in marketing, si-au exportat pana si sarbatorile si ne-au convins si pe noi sa le promovam intens.

Intr-o vreme nu prea inghiteam genul asta de sarbatori, dar mi-am dat seama ca-s o ipocrita si eu la randul meu. Adica de Craciun sunt prima la sarbatoare, desi nu-s nici macar crestina, dar la Halloween arunc toti dovlecii la cos ca nu cumva sa creada cineva ca sarbatoresc. Sa fim seriosi, daca e motiv de veselie, sa vina sarbatoarea! Ce mai conteaza ca nu e romaneasca? E rost de veselie, e de bine . Acum probabil cei religiosi ma vor blama pentru ca ma distrez de ziua mortilor, sau pentru ca ignor ziua mortilor pentru a decupa si scobi dovleci. Dar e ok, sa nu uitam ca vechii nostri stramosi dadeau mari petreceri in cinstea lui Zamolxix si-s sarbatoreau mortii cu muulta veselie. Atuci noi de ce-am jeli ca fraierii in casa inconjurati de lumanari cand putem sa ne distram si sa ne simtim bine? Ei tot morti vor fi si maine. Empatia nu mai schimba nimic. Nu stiu, oare e doar impresia mea sau noua romanilor ne place sa ne plangem de mila cu fiecare ocazie? Parca si colindele noastre sunt triste. De ce e asa rau sa te simti bine si sa arati asta? Stramosii nostri tracii nu aveau nici o problema la capitolul asta. Am fi putut invata ceva de la ei.

Cat despre V-day, in urma unei discutii cu o prietena am ajuns la conlcuzia ca “oamenii inteligenti detesta aceasta sarbatoare” si asta probabil pentru ca-i inteleg non-sensul. Nu, nici eu nu prea o inghit. Si asta pentru ca nu inteleg de ce ar inventa cineva o zi din an in care sa fie indragostiti la comanda si sa scoata declaratii si gesturi iubitoare tot la comanda. Si cei care sunt intr-o relatie care nu prea merge, in care nu se mai simt bine de ani de zile, profita ca o zi pe an sa pretinda ca se iubesc pentru ca a doua zi sa-si arunce declaratiile pe geam si sa revina la “normal” ca si cum nimic nu s-ar fi intamplat? Parerea mea e ca cine se iubeste o arata constant si nu are nevoie sa inventeze un pretext pentru asta. DAR, asta era pana cand mi-a dat prin cap sa caut pe google ce sens are aceasta sarbatoare. Si am fost un pic surprinsa cand am alfat ca de fapt are alt sens. Nu, nu este un prilej pentru ca cei care formeaza un cuplu sa-si declare iubirea. Ci se adreseaza celor care iubesc in secret pe cineva si vor o oportunitate sa ii informeze in privinta sentimentelor lor. Deci nu are nici o legatura cu cuplurile. Acum nu o mai detest, pentru ca o inteleg in sfarsit. Totusi, merita o felie de tort si un pahar de… ceva, nu?

Dap, principiul dupa care ma ghidez mai nou este: e rost de sarbatorit, aduceti tortu, pentru ca nu-l refuz! Nu are nici un sens sa ne agitam atata din tot felul de motive, ba ca nu-s sarbatori autohtone, ba ca nu-s morale sau mai stiu eu ce. Suntem oricum niste ipocriti asa ca cel mai prolific e sa fim niste ipocriti pana la capat.

P.S. Voi reveni cu poze cu dovleacul .

Este binecunoscut faptul ca parintii constituie principalul model dupa care se formeaza personalitatea unui copil. Atfel ca, vrand nevrand, pana la o varsta preluam din comportamentele lor si le asimilam. Asta se intampla, insa, doar pana cand ajungem la varsta la care vrem raspunsuri si analizam tot ceea ce vedem, in special comportamentul parintilor nostri. Deja din adolescenta ne formam o intreaga lista de trasaturi si comportamente pe care le detestam la parintii nostri si le respingem vehement.

Ei bine, exact asa a fost si in cazul meu. In timp am devenit tot mai constienta de lucrurile pe care nu le consideram in regula la ei si le-am pus pe o lista neagra. Mi-am construit chiar un scop din a nu deveni niciodata ca ei la acele capitole de pe lista aia neagra. Asa ca, de fiecare data cand observam ca am vreun impuls de a reactiona ca ei incercam sa respir adanc si sa schimb placa, sa-mi amintesc de ce nu vreau sa fiu asa si cum vreau sa fiu; am incercat sa ma transform in ceea ce vroiam sa fiu. Au trecut ani buni de cand mi-am impus sa ma formez asa cum vroiam, altfel decat ei, si in foarte mare parte am reusit. Cu toate astea, de curand m-am surprins intr-o ipostaza pe care nu o cunoscusem niciodata pana atunci. Era noua si era identica “mama”. Am fost socata. Atat de mult imi dorisem sa nu devin ca ea la anumite capitole, cu atat mai mult cu cat seman foarte mult cu ea fizic si muuulta vreme majoritatea celor din jur ma compara in permanenta cu ea, si iata ca totusi scapasem ceva din vedere, iar acum ma ajunsese din urma. Pur si simplu nu am trecut ceva pe lista aia neagra pentru ca privisem toata viata situatia dintr-un alt unghi, un unghi care nu-mi permitea sa vad unde e “buba”. In ciuda eforturilor, tot in mama m-am transformat.

Adevarul e ca vrem sau nu vrem, tot in ei ne transformam si cel mai bine e sa realizam asta, pentru ca altfel nu exista posibilitate de schimbare. Daca devenim constienti de ceea ce dorim sa evitam, atunci ne putem schimba. Dar greu, foarte greu… Impulsurile revin si se cer controlate in mod constant. In timp se tranforma in altele daca avem suficienta vointa. Insa e nevoie de vointa. Poate nu am inteles eu in intregime de ce se intampla asta, dar ceea ce inteleg este ca daca traim ani buni cu niste modele feminine sau masculine (practic singurele motive pe care le cunoastem in mod real pentru ca am crescut zi de zi cu ele), ni se inradacineaza ideea ca acela este comportamentul normal. Chiar daca in mod rational, ulterior, ajungem sa-l negam si sa incercam sa-l respingem, pentru ca pur si simplu nu ne place sau il consideram nociv, el e atat de inradacinat, de atatia ani, incat e ca un viciu. Noi l-am asimilat deja, la nivel inconstient e prezent, motiv pentru care dureaza enorm de mult sa-l inlocuim. Totusi, nu este imposibil. Insa nu ne putem debarasa de “mama” sau “tatal” din noi pana nu ne reinvatam sa fim altfel de fiecare data, in fiecare situatie. E ca si cum ne-am re-crea personalitatea.

Asa ca nu va detestati parintii si nu-i judecati. Sunt asa cum sunt si nu avem cum sa-i schimbam, tot ce putem face e sa invatam ceva din greselile lor si sa bagam la cap. Desi nu asta e problema cea mare. Problema cea mare e ca devenim exact ceea ce judecam. Iar lucrurile nu mai sunt asa simple din postura celui candva judecat.

Weekendul acesta mi-l petrec la Master of Jazz Festival. Desi nu e prima editie a lui, e prima la care merg eu si, dupa doua seri exceptionale cu Richard Bona, Eliane Elias, Chcik Corea, Lenny White si Stanley Clarke, mi-am promis ca voi merge si la urmatoarele. Abia astept sa-i vad si pe Barndford Marsalis, Mike Stern si Dave Weckl diseara. Festivalul asta chiar isi merita toti banii.

Cu toate astea, romanul chiar nu poate sa organizeze ceva ireprosabil. Vineri seara le-a picat instalatia de lumini, iar trupa lui Eliane Elias a fost nevoita sa cante un pic pe intuneric, glumind apoi ironic: “Aici se vede maiestria unui muzician, daca poate sa cante si pe intuneric”. Ei au demonstrat ca pot. Dar noi iar ne-am facut de cacao pentru ca nu suntem in stare sa orgnizam nimic. Sambata seara a fost si mai penibil. In mijlocul unui solo de pian Chick Corea, careva “destept” a apasat butonul prin care declansa semnalul sonor de “gong” urmat de “Rugam publicul sa intre in sala”  care de fapt era folosit in pauze pentru a ne anunta ca urmeaza partea a doua a concertului Ce sa zic, publicul a aplaudat penibilul.

Va las cu niste jazz. Weekend fain! (ce-a mai ramas din el)