Este binecunoscut faptul ca parintii constituie principalul model dupa care se formeaza personalitatea unui copil. Atfel ca, vrand nevrand, pana la o varsta preluam din comportamentele lor si le asimilam. Asta se intampla, insa, doar pana cand ajungem la varsta la care vrem raspunsuri si analizam tot ceea ce vedem, in special comportamentul parintilor nostri. Deja din adolescenta ne formam o intreaga lista de trasaturi si comportamente pe care le detestam la parintii nostri si le respingem vehement.

Ei bine, exact asa a fost si in cazul meu. In timp am devenit tot mai constienta de lucrurile pe care nu le consideram in regula la ei si le-am pus pe o lista neagra. Mi-am construit chiar un scop din a nu deveni niciodata ca ei la acele capitole de pe lista aia neagra. Asa ca, de fiecare data cand observam ca am vreun impuls de a reactiona ca ei incercam sa respir adanc si sa schimb placa, sa-mi amintesc de ce nu vreau sa fiu asa si cum vreau sa fiu; am incercat sa ma transform in ceea ce vroiam sa fiu. Au trecut ani buni de cand mi-am impus sa ma formez asa cum vroiam, altfel decat ei, si in foarte mare parte am reusit. Cu toate astea, de curand m-am surprins intr-o ipostaza pe care nu o cunoscusem niciodata pana atunci. Era noua si era identica “mama”. Am fost socata. Atat de mult imi dorisem sa nu devin ca ea la anumite capitole, cu atat mai mult cu cat seman foarte mult cu ea fizic si muuulta vreme majoritatea celor din jur ma compara in permanenta cu ea, si iata ca totusi scapasem ceva din vedere, iar acum ma ajunsese din urma. Pur si simplu nu am trecut ceva pe lista aia neagra pentru ca privisem toata viata situatia dintr-un alt unghi, un unghi care nu-mi permitea sa vad unde e “buba”. In ciuda eforturilor, tot in mama m-am transformat.

Adevarul e ca vrem sau nu vrem, tot in ei ne transformam si cel mai bine e sa realizam asta, pentru ca altfel nu exista posibilitate de schimbare. Daca devenim constienti de ceea ce dorim sa evitam, atunci ne putem schimba. Dar greu, foarte greu… Impulsurile revin si se cer controlate in mod constant. In timp se tranforma in altele daca avem suficienta vointa. Insa e nevoie de vointa. Poate nu am inteles eu in intregime de ce se intampla asta, dar ceea ce inteleg este ca daca traim ani buni cu niste modele feminine sau masculine (practic singurele motive pe care le cunoastem in mod real pentru ca am crescut zi de zi cu ele), ni se inradacineaza ideea ca acela este comportamentul normal. Chiar daca in mod rational, ulterior, ajungem sa-l negam si sa incercam sa-l respingem, pentru ca pur si simplu nu ne place sau il consideram nociv, el e atat de inradacinat, de atatia ani, incat e ca un viciu. Noi l-am asimilat deja, la nivel inconstient e prezent, motiv pentru care dureaza enorm de mult sa-l inlocuim. Totusi, nu este imposibil. Insa nu ne putem debarasa de “mama” sau “tatal” din noi pana nu ne reinvatam sa fim altfel de fiecare data, in fiecare situatie. E ca si cum ne-am re-crea personalitatea.

Asa ca nu va detestati parintii si nu-i judecati. Sunt asa cum sunt si nu avem cum sa-i schimbam, tot ce putem face e sa invatam ceva din greselile lor si sa bagam la cap. Desi nu asta e problema cea mare. Problema cea mare e ca devenim exact ceea ce judecam. Iar lucrurile nu mai sunt asa simple din postura celui candva judecat.