Nu stiu cum se face, dar de la o vreme persoanele din jurul meu par sa aiba cam aceleasi probleme. De ani de zile ii vad pe fiecare cum ajunge in acelasi punct, la aceeasi dilema si se streseaza atat de mult pentru a gasi o solutie. Dar revelatia intarzie sa apara o perioada buna de timp. Dupa care fiecare, intotdeauna, ajunge la vorba mea. Si da, imi place cand am dreptate . Nu, eu nu m-am confruntat niciodata cu acest gen de problema pentru ca am o abordare diferita asupra ei, si asa am avut-o mereu. Poate faptul ca sunt nascuta in zodia capricornului a avut un cuvant de spus.

Care e problema? Problema e oarecum similara pentru toti, dar cu doua nuante:

1. Unii vor sa fie buni la toate, sa exceleze in tot ceea ce fac. Dar uneori n-au chef sa depuna prea mult efort, asa ca la sfarsit isi dau seama ca nu au obtinut rezultate prea stralucite si simt ca ar fi putut sa obtina mult mai mult de atat, daca se straduiau suficient. Eh, daca asta ar fi o situatie singulara, parca nici n-ar fi asa o mare problema. Ar lua-o ca pe un singur esec, urmat de succese. Dar ea se repeta, mereu, din nou si din nou. Asteapta sa aiba rezultate minunate la tot, dar nu au suficient chef/vointa/interes pentru a munci pentru toate.

Pai, oameni buni, Einstein picta ca Van Gogh? Era mare poet? A castigat curse de atletism? Nu. De ce? Pentru ca era un geniu, dar nu un pictor genial, nici un poet genial si nici un sportiv extraordinar. A fost un mare, extraordinar, fizician. Credeti ca-si facea procese de constiinta ca el nu-i bun la cine stie ce alt domeniu? Sunt convinsa ca nu. In fond, de ce am vrea sa fim atat de buni la toate? Nici macar nu este posibil, nici macar nu am avea talent pentru toate. Natura ne-a inzestrat pentru anumite domenii, pentru altele, insa, nu. Sau poate nu suficient incat sa excelam. Nu cred ca ne moare orgoliul daca acceptam ideea asta. Mai exista, desigur si posibilitatea (si dupa parerea mea, asta e cea mai frecventa) ca pur si simplu sa nu fim suficient de interesati de anumite domenii. Astfel ca, de fiecare data cand ne vom impune, “gata… de azi ma apuc serios de lucrul X si devin minunat la el”, ne va apuca un cascat… si un chef de… a intreprinde absolut orice altceva, si nu ne vom apuca. Sau ne vom apuca si ne vom lasa imediat. Pentru ca nu ne dorim suficient. Credeti-ma ca si mie mi-ar fi placut sa fiu un mare programator. In teorie. Dar nu-mi placea treaba asta, in practic, nici sa ma bati. Asa ca nu mi-am mai irosit aiurea timpul cu activitati care nu imi fac placere, pentru asta ar fi insemnat sa ma chinui. Si pentru ce? Ca sa-mi demonstrez mie ca pot? Sunt convinsa ca as putea, daca as vrea. Capul in mod sigur ma duce. Dar sa dea dracu’ de vrea! In cocluzie, nu are nici un sens sa va faceti procese de constiinta pentru ca nu reusiti performante spectaculoase peste tot. Tineti minte ceea ce va intereseaza in mod real si ceea ce va place (sau v-ar placea) cu adevarat sa faceti. Adica ce e important pentru voi. Nu va imbatati singuri cu apa rece, fiti sinceri cu voi. Si canalizati-va energia si timpul catre acele domenii. Acolo vreti de fapt rezultatele, nu in alte parti. Iar pentru restul, acceptati ideea ca nu sunt de interes si lasati-i pe altii sa exceleze la ele. De-aia exista specializare. E foarte ok sa-ti doresti sa stii cate un pic din tot, asta deja tine de curiozitate si cultura generala. Insa daca asta ajunge sa va creeze procese de constiinta, frustrari si invidii, deja aveti o problema.

2. Ehe, cea de-a doua este un pic mai delicata. Pentru ca ii vizeaza pe cei care au niste interese mai bine definite, niste hobby-uri, catre care isi canalizeaza energia. Deci ei din start nu au prima problema expusa mai sus. Au trecut la faza urmatoare si au realizat ce le-ar placea sa faca. Problema este ca, de obicei, aceste activitati nu sunt jobul persoanei in cauza, ceea ce inseamna ca omu’ trebuie sa-i aloce doar ramasitele de timp de pe la sfarsitul zilei si-n weekenduri sau concedii. Ceea ce poate deveni foarte frustrant. Fiecare vrea sa progreseze cat mai mult, probabil are deja in cap o idee despre idealul pe care vrea sa-l atinga in acel domeniu. Si efectiv nu reuseste sa ajunga acolo, nu are timp, iar in putinul timp care ii ramane e foarte obosit, nu se poate concentra suficient. Exista constant acea presiune care apasa asupra lui ca trebuie sa ajunga la acel nivel pe care si l-a impus. Si trece timpul, iar rezultatele nu sunt pe masura asteptarilor. Pe masura ce trece timpul, presiunea creste si frustrarile se adancesc si mai mult. Ajungi uneori chiar sa iti pui sub semnul intrebarii aptitudinile, talentul pentru acel domeniu. Unii cad in adevarate depresii. Ceea ce trebuie sa realizeze cei care cauta acea performanta, acel varf pe care si l-au impus, este ca nimeni nu ajunge sa-l atinga din prima, rapid. Trebuie sa rezlizati ca acela e obiectivul final. Pana la el mai aveti de parcurs multe etape.

Elliott Erwitt (un mare fotograf) avea o vorba mai demult, cand era pe la inceputul carierei sale. Spunea ca lui ii place sa iasa pe locul al doilea la concursurile de fotografie, pentru ca de acolo mai poate urca. Exista inca o treapta. Daca ar obtine de la inceput primul loc, daca ar ajunge in varf atat de repede… unde s-ar duce de acolo? Si chiar asa, ce faci cand te trezesti sus de la inceput? Vantul bate mai tare acolo, risti sa cazi si sa te lovesti foarte rau. Risti sa nu mai poti urca niciodata. Mie imi place sa aplic principiul caracteristic pentru zodia mea. Adica politica pasilor marunti combinati cu o rabdare de fier, rezistenta si perseverenta. Mai concret, am in cap obiectivul final, cu totii il vrem pe acela, de ce sa nu recunoastem? Cine nu are dorinta aceasta de autodepasire, de progres, se scalda in mediocritate. Mediocritatea e mediul celor slabi si mai putin inzestrati, sau pur si simplu al celor lenesi care nu vor sa depuna nici un efort si nici nu-i intereseaza sa creasca, pentru ca inertia ii tine pe lina de plutire. Restul insa… vor sa creasca, dar nu au rabdare.

Smecheria este sa ai o strategie realista. Gandeste-te bine si spune-ti sincer: ce ai nevoie sa faci pentru a ajunge unde-ti doresti? Punctual, noteaza ce-ti lipseste, unde mai ai de lucrat, daca se poate chiar pe etape, in ordine. Si apoi ia-le pe rand si gandeste-te iarasi realist, luand in considerare timpul pe care il ai la dispozitie, nivelul de oboseala, cheful, si statistic vorbind, cam in cat timp estimezi ca ai putea sa imbunatatesti acel lucru. Nu pe toate deodata. Doar o imbunatatire. Si tine minte acel termen. Nu trebuie sa devii obsedat de el.. ca aoleu, daca pana la sfarsitul anului n-am reusit, am ratat obiectivul. Si sincer vorbind, daca le iei asa punctual si-ti aloci timpul necesar, nu mai ai de unde sa fii stresat, pentru ca nu mai exista presiune. Ai cat timp iti trebuie, nici macar nu trebuie sa te grabesti.

Sa va dau un exemplu. Eu m-am apucat de fotografie acum un an si cateva luni, nici macar un an si jumatate. Eram varza, nu stiam nici ce-i aia o expunere si ma uitam la aparatul ala cu frica si-mi tremura mana pe el de parca aveam parkinson. Eram perfect constienta ca nu pot sa ajung la nivelul lui Elliott Erwitt imediat (a propos, nici nu stiam cine e Elliott Erwitt atunci . Asa ca mi-am stabilit intai obiective mai mici. De exemplu: ca in doua luni, invat ce-s alea diafragme, profunzimi de camp si timpi de expunere si cum se foloseste fiecare. Ma uitam pe teorie, vedeam cat de chineza mi se pare si ma gandeam cam in cat timp as putea sa pricep chestiile alea. Asa ca nu era deloc ceva nerealizabil, asa ca am stat frumos relaxata si am citit despre asta, am cautat tutoriale, am experimentat, si nu mi-a fost prea greu sa reusesc. Chiar fara stres. Apoi am trecut la urmatorul nivel, mi-am propus sa mai invat cate ceva, si tot asa. Ieseam relaxata si faceam poze prin oras, ma simteam bine. Si progresul se vedea in mod constant. Si da, uneori si mie mi-ar fi placut sa-mi iasa mai bine, ma intristam ca nu-mi ies, dar stiam ca atata pot atunci si cand voi ajunge la acea etapa, voi putea si mai mult. Obiectivul pe care il aveam in cap era ca intr-un an de zile sa fac fotografii macar decente. Acum priviti poza de mai sus. E decenta? Eu zic ca e chiar peste decenta. Obiectiv atins. Dupa un an mi-am stabilit altul, un pic mai indraznet.

Un prieten american are o vorba: “you have to learn to crawl before you walk”. (adica trebuie sa inveti sa te tarasti inainte de a merge) Si sunt total de acord. Nimeni nu iese din burta mamei si a doua zi alearga prin casa. Vedeti? Nu e deloc asa greu, insa devine foarte greu atunci cand vrei totul odata. Ideea e sa ne maturizam un pic. Acel “vreau aia, acuuuum!” e o reactie a copilasilor mici cand vor ceva si se trantesc cu fundul de pamant, dau din maini si din picioare , plang cu sughituri si urla ca descreiaratii . De la o varsta trebuie sa mai lasam un pic de la noi si sa acceptam niste compromisuri, fiindca timpul nu e de elastic, iar rezistenta noastra fizica are si ea niste limite. Performantele sunt foarte posibile, insa nu fara o strategie, rabdare, putere, vointa si intelepciune.

Hai, ca se poate!