Fericirea este idealul vietilor noastre. Cred ca suntem cu totii de acord ca ea este scopul suprem al vietii, insa fiecare o concepe dupa natura proprie si conform stilului sau de viata. Folosim acest cuvand destul de des pentru a exprima o stare sufleteasca de moment, dupa care ramanem debusolati intrebandu-ne ce se intampla cu fericirea? De ce dispare? De ce nu poate sa dureze? Ei bine, nu poate sa dureze pentru ca ea nu exista.

In filosofie se vorbeste despre fericire ca despre un ideal care nu poate fi atins. Realizarea ei depaseste puterile noastre, insa cu totii aspiram la ea ca la perfectiunea suprema. De asemenea, parintele psianalizei, Freud, spunea despre fericire ca nu este nici o stare permanenta, si nici un ideal de atins.

Ceilalti pot decide asupra fericirii noastre ca asupra unui eveniment trecut, ceea ce determina ca pentru noi fericirea sa ramana in trecut. Iar ca ideal, ea acopera viitorul. Insa nu prezentul, in prezent ne scapa printre degete. E doar o impresie oricum, pentru ca noi percepem ca fericire de fapt niste simple substitute pentru fericire: bucuria trecatoare, gloria trecatoare, pretigiul trecator, prosperitatea relativa. Relativ, trecator… suna cunoscut?

Iata ce scria Freud ca explicatie: nevoia de fericire il insoteste pe om si ea se manifesta sub doua aspecte:
- aspectul negativ, care vizeaza evitarea durerii si a neplacerii;
- aspectul pozitiv, care urmareste trairea placerilor cu intensitate maxima.
Acesta este sensul global al fericirii si inevitabil ma duce cu gandul la Platon, care identifica trei parti ale sufletului carora le corespund trei tipuri de placeri, iar omul considera fericire o sinteza armonioasa dintre aceste placeri care produc un maxim de satisfactie. Acestea sunt:
- partea rationala prin care noi judecam, careia ii corespunde placerea gandului;
- partea pasionala prin care, spre exemplu, ne enervam, careia ii corespunde placerea realizarii ambitiilor noastre;
- partea apetenta prin care omul pofteste, careia ii corespund placerile fiziologice.

Principiul placerii, spune Freud, este scopul vietii, dar, cum e imposibil ca toate placerile sa fie realizate, “pare ca nu a intrat in planul Creatiunii ca omul sa fie fericit”. Asta inseamna ca “programul” fericirii intra in conflict cu intreaga ordine a universului.

Este fara sens, deci, a ne umple de amaraciune doar pentru ca idealul nostru ne-a scapat din nou printre degetele. In fond, el nu va fi niciodata atins. Ceea ce experimentam noi sunt stari mentale, pe care le putem chiar noi alege/schimba, pana la urma. Putem fi bucurosi, tristi, nervosi, calmi sau cum dorim. Astea nu sunt nici fericire, nici nefericire, ci doar tulburari ale starii noastre mentale. Gandurile sunt cele care creeaza starile, iar noi putem controla gandurile, mecanism prin care ne putem controla si starile. Dar este bine de retinut si faptul ca interiorul nostru tinde spre echilibru, iar orice dezechilibru tinde sa fie contrabalansat. Astfel, cand simti o mare bucurie s-ar putea ca partea “intunecata” nedreptatita sa-si ceara si ea drepturile. Extremele rup echilibrul.

Eu cred ca e mai bine sa alegem calea inteleapta, in loc sa alergam dupa himere, si ne acceptam starile si trairile efemere ca pe exact ceea ce sunt si nimic mai mult. Placerile sunt bune si ele, nu? Si ce daca nu le puteam avea pe toate deodata pentru totdeauna? Puteam avea o mare parte, o frantura de fericire, un substitut. Dar sa nu uitam ca a incerca la nesfarsit sa atingem imposibilul nu va face decat sa ne arunce intr-o dilema fara solutie.

Cum spunea Murphy? “Esti fericit? Nu te nelinisti, o sa-ti treaca!”

Imi place fotografia macro pentru ca-mi permite sa vad niste detalii micute pe care fara niste lentile bune le-as pierde din vedere sau pur si simplu nu le-as putea observa. Sper sa-mi inving lenea candva la vara si sa ma duc la vanatoare de insecte si ciuperci otravitoare pentru niste poze si mai spectaculoase . Insa pana atunci, am primit niste dovleci foarte interesanti, cum nu mai vazusem niciodata (scuzati-mi ignoranta), asa ca am facut ceea ce stiu eu mai bine: i-am pozat .

A trecut mai bine de un an de cand am acest blog si, dat fiind faptul ca ma citesc si alte persoane decat… mine, cred ca a sosit timpul sa cer un feedback in ceea ce priveste preferintele voastre in materie de citit pe blog. Ce ma intereseaza este care gen/categorie de articole va plac mai mult din ceea ce scriu eu pe aici. Astfel ca, in functie de preferintele exprimate, voi incerca sa abordez in principal acele categorii.

Puteti bifa un singur raspuns, doua sau maxim trei. Insa am nevoie totusi de cat mai multi respondenti pentru ca acest poll sa fie concludent. Deci nu va rusinati si bifati acolo. De asemenea, daca aveti sugestii privind alte categorii de teme pe care ati vrea sa le abordez, sunt deschisa, deci puteti sa veniti cu idei. Totusi, daca ele nu sunt “genul meu”, nu le voi aborda. Nu am ramas in pana de inspiratie, ci doar sunt curioasa de ce ma cititi. Deci multumesc de pe acum celor care imi vor satisface curiozitatea.

 Loading ...

Update: Macar in ceasul 12… pentru cine nu cunoaste, nu sunt doar niste trupe oarecare, sunt legende ale muzicii care merita tot respectul. Nu-i pun pe toti, nu am cum (in plus cine e interesat poate sa caute singur pe youtube), dar macar pe Stairway to Heaven s-o ascultati.

Eu nu stiu cum pot unii sa se faca de un asemenea rahat in fata lumii intregi si sa nu aiba nici o problema cu asta. Nu, nu ma refer la emisiunile de divertisment in care te prostesti in toate felurile si-ti torni vopsea in cap. Ci la oameni timizi, care abia bolborosesc trei cuvinte pentru ca au emotii de le tremura genunchii, dar care se duc sa participe la niste emisiuni la care nu au nici o sansa sa nu se faca de rahat. Ca de exemplu doi tineri draguti care au aparut din senin in mijlocul master class-ului lui Dave Martone de sambata seara.

Organizatorul urca pe scena, ii sopteste ceva la ureche lui Martone, asta se opreste din cantat si ne anunta plin de haz ca… se va face o emisiune. Aici! Acum! Nici el nu stia nimic despre asta si ne-a anuntat din start ca “he has absolutely no idea what he’s doing”. Despre ce era vorba: un concurs televizat in care cei doi participanti trebuiau sa ghiceasca 10 piese celelbre cantate de Martone. Nu piese de-ale lui, ci  piese clasice, arhicunoscute. Ok. Se apuca el sa cante ce-i vine in minte pe loc, aia se uita ca viteii la poarta noua. Incredibil, dar nu au reusit sa ghiceasca nici Smoke on the Water a celor de la Deep Purple, Stairway to Heaven de la Led Zeppein!sau macar Enter Sandman (Metallica). Cati dintre voi nu cunoasteti piesa aia Sweet Home Alabama? Si curcile o stiu Ei bine, ei n-au stiut-o. Nici macar pe bietii Jimi Hendrix sau Ozzy Osbourne nu i-au recunoscut. Cred ca si fundul meu radea in momentele alea Cum naiba e posibil? Aia SIGUR nu erau rockeri, pentru ca daca erau, recunostau piesele alea si rupti de beti sau in somn.

Totusi nu am putut sa nu-mi pun problema. Oamenii aia stiau ca intra intr-un club unde se canta rock, desi in mod logic nu vor fi piese dance. De ce s-au dus sa se faca de ras intr-un asemenea hal? Si cei care i-au ales… What on earth were they thinking!?

Hey, macar au ghicit “Happy birthday”

Are cineva vreo explicatie pentru asta? Exista o adrenalina a penibilului? Sau ce ii poate determina sa se ridiculizeze in public asa? Bufonii macar o fac expre pentru a distra pe altii si se simt bine amuzand publicul. Nimic rau in asta, din contra. Cei care fac stand-up comedy la fel, amuza publicul in mod deliberat, uneori (de multe ori de fapt) prin autoironie. Foarte frumos. Imi place stand up comedy-ul la nebunie. Insa ei nu pareau sa se amuze deloc si nici nu prea aveau intentia sa ne amuze pe noi. Ba chiar erau vizibil stanjeniti de lipsa lor de cultura muzicala. Nici nu vreau sa-mi imaginez ce mai ruleaza la TV de cand n-am mai apasat eu vreun buton de la telecomanda (e blocata pe HBO). Chiar in halul asta a decazut?

Probabil cu totii stim legenda lui Narcis, acel frumos tanar care-si privea chipul reflectat in apele unui lac, indragostit de propria reflexie, pana intr-o zi cand a murit inghitit de apele lacului in care se privea neincetat. Probabil de aceea, tindem sa asociem narcisismul cu o stima de sine ridicata. Si eu credeam pana acum cativa ani ca un om narcisist este un om cu o parere foarte buna despre el, chiar foarte sigur pe el din acest motiv. Ei bine, m-am inselat. Mi-a dovedit-o… chiar un narcisist.

Am cunoscut candva o persoana care mi-a marturisit cu tristete ca e un narcisist. Eu l-am privit suspicioasa pentru ca numai narcisist nu-mi parea (conform explicatiei pe care o aveam eu in minte). Dar mi-a povestit ca, de fapt, narcisismul inseamna altceva. Curioasa din fire, m-am documentat.

Cu totii suntem narcisisti in primii 6 ani din viata. Se numeste narcisism primar care este carateristic bebelusilor de la 6 luni incolo si are scopul de a proteja copilul de inevitabilele raniri si temeri care sunt implicate in procesul de dezvoltare. In acea perioada, copilul se simte ca fiind centrul universului; parintii sunt perceputi ca nemuritori, atotputernici, care exista numai pentru a implini nevoile copilului, pentru a-l proteja si a-l hrani. Ei sunt idealizati. Atunci cand suportul empatic, afectiunea pe care le ofera parintii exista, copilul devine un adult sanator, dar cand acestea lipsesc,  sentimentul propriei valori si cel al stimei de sine din viata adulta tind sa fluctueze intre supraevaluare (idealizare) si subevaluare, devalorizare, atat de sine cat si a altora. Asa se naste narcisismul.

Astfel, adultii narcisisti sunt considerati a fi rezultatul unei dezamagiri profunde, al unor deziluzii majore fata de persoanele semnificative din viata lor in perioada copilariei. Adultii sanatosi accepta in mod realist faptul ca au anumite limite si pot face fata cu succes dezamagirilor, retragerilor, esecurilor, criticilor si deziluziilor. Propria lor valoare cat si stima de sine sunt constante si pozitive, nu sunt afectate in permanenta in mod substantial de catre evenimentele externe. In opozitie, narcisismul implica infatuare, obsesie de sine si excluderea celorlalti. Se manifesta prin urmarirea permanenta a gratificarii personale, a obtinerii atentiei, a unei pozitii dominante in societetae sau cercul din care fac parte si ambitie personala, laudarosenie, invidie, lipsa sensibilitatii fata de ceilalti, lipsa empatiei sau dependenta excesiva de ceilalti in viata de zi cu zi.

In confruntarea cu un obstacol in progresul de la un stadiu al dezvoltarii personale la altul, narcisistul va regresa la etapa aceea infantila narcisica mai degraba decat sa intampine obstacolul, purtandu-se copilareste, imatur, judecand gresit puterea sa, subestimand provocarile, pretinzand a fi cel care le stie pe toate. Sensibilitatea fata de nevoile altora scad dramatic, ei devenind intolerabil de aroganti, cu tendinte sadice si paranoide.

Sursa tuturor problemelor narcisicilor este faptul ca ei au impresia ca toate relatiile cu ceilalti oameni sfarsesc inevitabil prin umilinta, tradare sau abandon si aceasta credinta isi are radacinile in copilarie si este legata de relatia si experientele pe care le-au avut cu parintii si alte persoane apropiate. Narcisistul intotdeauna generalizeaza, fiind convins ca orice interactiune va avea un final nefericit. De aceea nu se pot atasa de un loc, de o slujba, de un obiect sau o idee, cu atat mai putin de o persoana si, din acest motiv, el evita intimitatea, prieteniile, dragostea, emotiile in general, obligatiile, dedicarea, perseverenta, planificarea, investitiile emotionale sau de orice alt fel.

Dupa cum observati, narcisistii nu sunt nici pe departe ceea ce credeam eu ca sunt. Nici vorba de o stima de sine sanatoasa. Narcisismul e o patologie, o tulburare de personalitate in toata regula si sunt convinsa ca nu se vindeca usor. Inaite eram destul de indignata cand intalneam astfel de persoane, catalogandu-le drept niste “arrogant assholes/bitches”, dar de cand am aflat lucrurile astea incerc sa nu mai judec. Pana la urma prietena mea N. are dreptate. Cei care se poarta asa au ceva probleme. Trebuie sa-i intelegem. De multe ori punem etichete foarte dure celorlalti, fara sa ne gandim ca sub toate comportamentele lor de fapt se afla temeri, frustrari si suferinta.