Fericirea este idealul vietilor noastre. Cred ca suntem cu totii de acord ca ea este scopul suprem al vietii, insa fiecare o concepe dupa natura proprie si conform stilului sau de viata. Folosim acest cuvand destul de des pentru a exprima o stare sufleteasca de moment, dupa care ramanem debusolati intrebandu-ne ce se intampla cu fericirea? De ce dispare? De ce nu poate sa dureze? Ei bine, nu poate sa dureze pentru ca ea nu exista.

In filosofie se vorbeste despre fericire ca despre un ideal care nu poate fi atins. Realizarea ei depaseste puterile noastre, insa cu totii aspiram la ea ca la perfectiunea suprema. De asemenea, parintele psianalizei, Freud, spunea despre fericire ca nu este nici o stare permanenta, si nici un ideal de atins.

Ceilalti pot decide asupra fericirii noastre ca asupra unui eveniment trecut, ceea ce determina ca pentru noi fericirea sa ramana in trecut. Iar ca ideal, ea acopera viitorul. Insa nu prezentul, in prezent ne scapa printre degete. E doar o impresie oricum, pentru ca noi percepem ca fericire de fapt niste simple substitute pentru fericire: bucuria trecatoare, gloria trecatoare, pretigiul trecator, prosperitatea relativa. Relativ, trecator… suna cunoscut?

Iata ce scria Freud ca explicatie: nevoia de fericire il insoteste pe om si ea se manifesta sub doua aspecte:
- aspectul negativ, care vizeaza evitarea durerii si a neplacerii;
- aspectul pozitiv, care urmareste trairea placerilor cu intensitate maxima.
Acesta este sensul global al fericirii si inevitabil ma duce cu gandul la Platon, care identifica trei parti ale sufletului carora le corespund trei tipuri de placeri, iar omul considera fericire o sinteza armonioasa dintre aceste placeri care produc un maxim de satisfactie. Acestea sunt:
- partea rationala prin care noi judecam, careia ii corespunde placerea gandului;
- partea pasionala prin care, spre exemplu, ne enervam, careia ii corespunde placerea realizarii ambitiilor noastre;
- partea apetenta prin care omul pofteste, careia ii corespund placerile fiziologice.

Principiul placerii, spune Freud, este scopul vietii, dar, cum e imposibil ca toate placerile sa fie realizate, “pare ca nu a intrat in planul Creatiunii ca omul sa fie fericit”. Asta inseamna ca “programul” fericirii intra in conflict cu intreaga ordine a universului.

Este fara sens, deci, a ne umple de amaraciune doar pentru ca idealul nostru ne-a scapat din nou printre degetele. In fond, el nu va fi niciodata atins. Ceea ce experimentam noi sunt stari mentale, pe care le putem chiar noi alege/schimba, pana la urma. Putem fi bucurosi, tristi, nervosi, calmi sau cum dorim. Astea nu sunt nici fericire, nici nefericire, ci doar tulburari ale starii noastre mentale. Gandurile sunt cele care creeaza starile, iar noi putem controla gandurile, mecanism prin care ne putem controla si starile. Dar este bine de retinut si faptul ca interiorul nostru tinde spre echilibru, iar orice dezechilibru tinde sa fie contrabalansat. Astfel, cand simti o mare bucurie s-ar putea ca partea “intunecata” nedreptatita sa-si ceara si ea drepturile. Extremele rup echilibrul.

Eu cred ca e mai bine sa alegem calea inteleapta, in loc sa alergam dupa himere, si ne acceptam starile si trairile efemere ca pe exact ceea ce sunt si nimic mai mult. Placerile sunt bune si ele, nu? Si ce daca nu le puteam avea pe toate deodata pentru totdeauna? Puteam avea o mare parte, o frantura de fericire, un substitut. Dar sa nu uitam ca a incerca la nesfarsit sa atingem imposibilul nu va face decat sa ne arunce intr-o dilema fara solutie.

Cum spunea Murphy? “Esti fericit? Nu te nelinisti, o sa-ti treaca!”