E adevarat, m-am cam lenevit la poze de toamna anul acesta. Poate a fost de vina si vremea; ploaia de toamna nu ma inspira niciodata decat la stat in casa cu o carte buna. Si ca tot veni vorba, recomand cu mare caldura “Magul” de Somerset Maugham. E atat de palpitanta, incat am ajuns sa-mi rod pielitele de la unghii cand am ajuns la ultimele pagini.

Totusi, azi mi-am pozat buchetelul, pentru ca era prea frumos sa-l las sa se ofileasca fara nici o poza.

In afara de poze si lectura, toamna ma pune pe ganduri de fiecare data. Sa fie schimbarea pe care o aduce in mine de vina… sa fie caderea frunzelor… sa fie pregatirea de iarna care ma predispune la filosofare… Probabil toate la un loc. Cert e ca ma apuc sa-mi fac proviziile de carti .

“I sometimes wonder if that is what Krishna meant -
Among other things – or one way of putting the same thing:
That the future is a faded song, a Royal rose or a lavender spray
Of wistful regret for those who are not yet here to regret,
Pressed between yellow leaves of a book that has never been opened.
And the way up is the way down, the way forward is the way back.”
(T. S. Eliot, The Dry Salvages, III)

Cred ca cei care ma cunosc mai indeaproape stiu deja ca nu sunt o mare campioana la diplomatie si subtilitate. Cu toate astea, cand se mai intampla ca cineva sa-mi povesteasca despre noua lor intalnire cu tipul X, care deja mi-a fost descris in cele mai amanuntite detalii, ma straduiesc sa nu dau cu bata in balta. Insa nu stiu cum se face, ca pana la urma tot ajung sa zic ce am pe suflet, iar asta nu s-ar intampla daca unele fete s-ar prinde de un lucru atat de simplu (si totusi aparent atat de complicat) – raspunsul la eterna intrebare: ma place? Daca ajungi sa intrebi asta, raspunsul e de obicei “nu”.

Cand eram prin liceu nici eu nu prea intelegeam mare lucru, pentru ca priveam problema gresit, gandindu-ma ca si baietii/barbatii sunt ca si noi fetele. Apoi am inteles ca de fapt n-au nici o legatura. Noi suntem complet diferite. Daca un tip te place, o sa-ti repara orice nu merge, o sa ofere sa-ti stea la dispozitie pentru orice ai nevoie, o sa te sufoce cu atentie, telefoane, mesaje etc, o sa-ti cante seranada sub geam (poate am exagerat cu ultima, dar ati inteles ideea)! Ei nu sunt subtili, iar cand incearca sa fie subtili, tot ii tradeaza niste puppy eyes care se scurg dupa tine. Am vazut un film care cred ca ar trebui vizionat de multe femei, macar doar ca sa-si dea seama cat de fara sens e toata agitatia aia si cat de patetice le fac sa arate: dar de ce nu ma suna, sunt sigura ca a mers foarte bine intalnirea, parea ca ma place… bla bla. Sigur i-a murit bunica, sau i s-a intamplat ceva teribil, sau e blocat intr-un loc fara telefoane. Acum serios, lucrurile sunt foarte simple: cauza imi mod repetat scuze sa nu se intalneasca cu tine? nu te cauta deloc? iti raspunde vag sau sec? Nu te place si gata. Nu exista nimic de descifrat.

Si de unde pana unde impresia asta ca sub toata nepasarea aia afisata de fapt se ascunde faptul ca el te place? N-am intalnit in viata mea un tip care sa ma placa si sa fie nepasator. Era fix opusul cuvantului “nepasator”. Uneori lucrurile chiar sunt ceea ce par, asa ca nu ar strica mai putina drama si a privi un pic in jur: lumea e pliiiina de barbati.

Uite ce spune filmuletul, unde incepe aceasta dilema:  un baietel o loveste pe o fetita si ii spune o gramada de lucruri jignitoare. Automat, fetita alearga catre mama ei plangand si-i povesteste ce i s-a intamplat. Si iata ce-i spune mama ei:

“Connie, do you know why that little boy did those things? Because he likes you.”

Povestea continua:

“Girls are taught a lot of stuff growing up. If a guy punches you he, likes you. Never try to trim your own bangs and someday you will meet a wonderful guy and get your very own happy ending. Every movie we see, every story we’re told implores us to wait for it, the third act twist, the unexpected declaration of love, the exception to the rule. But sometimes we’re so focused on finding our happy ending we don’t learn how to read the signs. How to tell from the ones who want us and the ones who don’t, the ones who will stay and the ones who will leave.”

Asa ca fetita devenita adult (Gigi) incepe sa interpreteze gesturile de respingere ale barbatilor ca pe niste semne cum ca de fapt el o place, insa joaca un fel de joc in care nu vrea sa cedeze prea repede. Astfel, isi creeaza nenumarate scenarii in minte despre ce ar putea gandi el si ce plan ar avea ca sa o cucereasca.  Personajul feminin din film pare atat de penibil incat e foarte amuzant. Totusi, daca te gandesti cate femei ca ea sunt pe lumea asta te apuca durerea de cap. Chiar nu ar strica sa le explice si lor cineva cum stau lucrurile de fapt. Le-ar face un mare bine.

Revenind,  Gigi are o intalnire cu un tip care nu pare prea incantat de ea, ba mai mult, e vizibil nerabdator sa scurteze intalnirea, dar se straduieste sa nu fie nepoliticos sau sa o raneasca. Asa ca ea automat ramane cu impresia ca el e foarte interesat. Totusi, zilele trec si telefonul nu suna. Trec chiar doua saptamani, iar ea deja si-a exasperat prietenele cautand motive imaginare pentru lipsa de atentie din parte lui. Se apuca si-l bombardeaza cu telefoane, ii lasa mesaje peste tot. Doar, doar o raspunde… dar nimic. Intr-o seara ajunge amarata in barul in care stia ca el merge si intreaba un barman (Alex) daca l-a vazut. El ii raspunde ca nu, si probabil nici nu va veni. Intr-un final, Gigi ii marturiseste de ce se afla acolo. Lui Alex i se face mila de ea si ii spune adevarul cel dureros:

“Alex: So trust me when I say if a guy is treating you like he doesn’t give a shit, he genuinely doesn’t give a shit. No exceptions.
Gigi: Maybe his grandma died or maybe he lost my number or is out of town or got hit by a cab…
Alex: Or maybe he is not interested in seeing you again.”

Dupa o intalnire cu alt tip, ajunge la el acasa, iar el ii spune ca nu va putea tine legatura o perioada, pentru ca va fi plecat din oras. Gigi fuge repede la baie si-l suna pe Alex pentru un sfat.

“Gigi: Hey sorry to bug you again! Uh quick question.
Alex: What’s going on?
Gigi: Ok I’m making out with this guy. But he mentions he’s going out of town so he’s gonna be out of touch.
Alex: Run.
Gigi: But maybe he is going out of town.
Alex: To where? New Guinea? Where’s he gonna be that he’s gonna be out of touch?
Gigi: *Opens bathroom door * Where are you going out of town to again?
Gigi: Pittsburgh
Alex: Run!
Gigi: So what now I’m just supposed to turn from every guy who doesn’t like me?
Alex: Uh. Yeah!
Gigi: There’s not gonna be anybody left. “

Acum, oare e doar impresia mea, sau tipele care procedeaza asa sunt foarte disperate sa-si gaseasca pe cineva? Oare n-o fi mai placut sa fii cu cineva care sa fie si interesat de tine? Decat sa alergi de nebuna dupa un tip pe care il doare in partea dorsala de tine, mai bine fara, parerea mea. Putina demnitate, fetelor!

“You must have chaos within you to give birth to a dancing star.”

(Friedrich Nietzsche)

E cumva trendy mai nou sa fii deprimat? Sa te plangi in toate directii de cruda ta soarta? Poate din curentul “emo” e de vina, cert e ca mai nou pare a fi la moda sa-ti pui viata personala si sufletul pe toate gardurile. Evident, cu totii avem momente mai nefavorabile in viata, tuturor nise intampla uneori cate ceva nu tocmai sperat. Cu toate astea, nu toti le primim uniform. Unii se lasa mai usor doborati decat altii, unii prefera sa si le depoziteze undeva cat mai adanc in ei si sa se minta singuri ca totul e in regula, pe cand altii simt nevoia sa se descarce pe cine o fi mai la indemana sperand ca asta ii va face sa se simta mai bine. Nu prea e bine nicicum si nici una din aceste variante nu ajuta. Varianta ideala e sa fii sincer cu tine si sa-ti accepti trairile, fara insa a te agata de altii pentru ajutor, ci ajutandu-te singur. Pentru ca nimeni altcineva decat tine te poate ajuta.

Ce faci totusi cu toata acea energie care risca sa te afunde complet in depresie?  Daca o lasi sa te copleseasca, o sa te darame. Gaseste o directie in care sa o canalizezi, si vei realiza lucruri marete. Eu poate nu am realizat lucruri chiar atat de marete in acele momente, insa de fiecare data cand incercam sa creez ceva din acea energie distructiva, iesea ceva bun. Starile acelea apasatoare sunt incarcate cu o forta atat de puternica incat poate “naste monstri”, dar poate crea si ceva minunat, atunci reusesti s-o transpui intr-o activitate sau arta.

E un paradox la mijloc: nu scapi din haos luptandu-te cu el, pentru ca te va atrage intr-un vartej care te va duce direct la fund. Trebuie sa-l imbratisezi. You hate it? Start loving it.

“To embrace Chaos is not to slide toward entropy but to emerge into an energy like stars, a pattern of instantaneous grace – a spontaneous organic order…” (Hakim Bey)

M-am stricat de ras cand am vazut acest filmulet . De la cap la coada am ras incontinuu. Asa ca vi-l impartasesc si voua.

Daca sunteti habotnici, NU dati click!

Oare cine o fi fost ala/aia care a lansat zvonul cum ca marimea n-ar conta? In fine, asta e mai putin important. Cert e ca exista o mare dilema referitoare la tema asta. Bine, bine, unii dintre voi sa ziceti ca nu-i mare dilema, cu totii stim ca de fapt conteaza. Daaaar… atunci daca stim cu totii… de ce aproape fiecare barbat cu care am fost vreodata m-a intrebat chestia asta (asa, de curiozitate)?

Imi amintesc foarte bine cum in scoala generala, mai exact prin clasele a VII-a si a VIII-a, colegii nostri baieti dadeau fuga la toaleta in pauze ca sa isi masoare… erm instrumentul din dotare. Ba chiar faceau concurs: care o are mai mare. Nu ne divulgau, insa, noua fetelor, niciodata rezultatele concursurilor. Chestia asta ne depasea cu desavarsire, la fel cum ne depasea in general comportamentul masculin. Totusi, ei pareau ca se distreaza teribil cu treaba asta. Ulterior, prin liceu, parca s-a intensificat si mai mult concursul asta. La care se adauga, desigur, concursul: care se culca cu mai multe fete. Probabil pe masura ce interactionau cu fetele intrau si in ceva dilema bizara din care nu mai stiau sa iasa, asa ca pana la urma isi luau inima in dinti si ne intrebau pe noi ce parere avem. Conteaza sau nu? Sau mai exact… ce conteaza mai mult: marimea sau tehnica?

Pun pariu ca cei care o aveu mare isi doreau sa conteze marimea, iar cei care nu erau prea dotati de la natura se rugau sa spunem ca nu conteaza asta de fapt. Ei bine… poate si eu am fost candva demult, in necunostinta de cauza, tentata sa spun ca “ce atata tam tam cu marimea asta? conteaza ce faci cu ea”. Asta pana intr-o zi cand… well… am dat de una mica micuta de tot. Si cum sunt si o proasta actrita din fire cred ca mi se citea pe fata ca sunt dezamagita. Dar hei, am zis ca merita sa dau omului o sansa. Cat de rau putea fi? Well… sa zicem ca nu mi-ar fi stricat o revista pentru ca ma plictiseam de moarte. Nici nu se punea problema sa ma urc pe pereti de placere. Trist, al naibii de trist. Am inteles atunci ca mica = rau, rau de tot, adica atat de rau ca n-ai efectiv ce sa-i faci. Si daca vi se pare ca nu se poate mai rau decat una mica, incercati una mica si subtire in acelasi timp. Pe bune, ori fugiti, ori va luati o revista!

Deci mica nu e buna, subtire cu atat mai putin. Atunci, mare sa fie! Asta pana am dat si de una mare, dar mare de toooot. Prima reactie “cooooool”. A doua reactie: “au!” “not so cool”. Asta imi aminteste de un episod din Sex and the City: Samantha a cunoscut un barbat de care s-a indragostit, atat de tare incat nici nu s-a culcat cu el de la prima intalnire, pentru ca a vrut sa fie special. Asa ca a decis sa astepte, si a asteptat cam doua saptamani. Relatia evolua, iubirea crestea, ea era in culmea fericirii. Pana la urma se decide in sfarsit sa faca sex cu “alesul”. Dar cand ajung in pat, surpriza: tipul o avea cat un varf de crenvusti! Incearca o mie de pozitii, incearca sa-l indrume, degeaba, nu simte nimic. Se deprima, plange, merge la terapie de cuplu. Degeaba, fara orgasmele Samanthei, care era frustrata la maxim, ajunge sa-i strige in fata psihologului ca se afla acolo pentru ca el o are mica. Dupa cateva zile, agata un barbat chipes in fata unui magazin. Ajung in pat si tipul o previne: “e mare”. Ochii Samanthei sclipeau de bucurie. Asta pana a zarit “podoaba” uriasa a posesorului, dupa care s-a inspaimantat de-a dreptul. Incearca totusi, nu reuseste. Fir-ar sa fie, doare. Prea mare, nu-i buna nici asa. Cat ghinion pe biata Samantha care se duce sa le povesteasca intamplarea prietenelor ei, care fac misto de ea ca prea mica nu, prea mare nu, da pretentioasa mai e! Raspunsul ei: “I’m looking for the one that’s juuuust right”.

Morala: Marimea conteaza, dar conteaza sa fie potrivita. Si asta depinde de la femeie la femeie. E ca marimea la pantofi. Daca nu se potriveste, inseamna ca ai nevoie de o marime mai mare sau mai mica Cert e ca extremele nu-s de bine. Si normal ca e importanta si tehnica! Dar tehnica e degeaba daca nu e potrivita marimea. E ca un pantof frumos, dar la care nu au marimea ta. Ce sa-i faci, suntem pretentioase, dom’le! Si ne plac pantofii frumosi care ne vin bine .