De ani de zile visez la o iarna cu multa zapada, asa cum aveam an de an in copilarie. Totusi, parca pe masura ce trecea timpul, iernile deveneau tot mai uscate, reci si sumbre. Pentru sa o spunem pe aia dreapta, peisajul cu copaci jumuliti de frunze si atmosfera constant gri-innorat, nu e tocmai vesela. Mai degraba aduce a poezii de Bacovia decat a sarbatoare. Dar eu ma incapatanam sa sper, la o iarna alba cu peisaje ca de pe felicitarile reusite, la oameni de zapada… fara succes. Pana anul acesta! Eh, anul asta iarna este exact asa cum mi-o doream. Am fost atat de entuziasmata si plina de euforie incat cred ca i-am enervat la culme pe toti cei din jur care priveau morocanosi pe geam si vedeau doar: gheata, noroi, mocirla,  mers in ritm de melc, viscol si ger. Incapatanata din fire nu am vrut sa cedez majoritatii.

Am iesit afara in gerul acela cumplit si m-am plimbat prin parcuri, am facut poze, m-am jucat cu zapada si m-am bucurat din plin de peisajul alb si pufos ca de poveste si ornamentele cu lumini din oras. Dar am inghetat toata, aproape mi-au degerat mainile, mi s-a umflat genunchiul stang si mi-a facut apa la rotula de la atata alergat chinuit prin zapada. Nu ma intelegeti gresit, ador zapada! M-am nascut in mijlocul lui ianuarie pe viscol si zapada si imi creste inima in mine cand le vad. Dar am imbatranit, nu mai am energia din copilarie, in ciuda entuziasmului la fel de mare, nu mai am articulatiile pe care le aveam inainte sa ma apuc de gimnastica si, mai ales, nu pot sa sufar frigul. Asa ca pentru anii urmatori, am sa fiu mai clara si voi specifica. Imi doresc DOAR Craciunul alb, nu toata iarna. Genunchii mei nu cred ca rezista atata. Sa vina uscaciunea! Dar numai dupa Craciun.

Va las cu pozele din ger. Era pacat ca asa o amintire sa se piarda, cu atat mai mult cu cat cine stie cand vom mai vedea asa o zapada in Bucuresti…