Am o prietena foarte simpatica, sociabila si, am aflat de curand, timida. Caz recent: la un seminar nu vrut sa raspunda la o intrebare despre un anume subiect, desi a citit o gramada pe tema aia si stia bine raspunsul, pentru ca i-a fost rusine. Mi-a marturisit ca i se tot intampla asa ceva – se pierde cand trebuie sa vorbeasca in fata altor persoane, nu-i place sa fie atatia ochi atintiti asupra ei si se inroseste ca semaforul. Motivul: sunt atatia prosti acolo care o privesc ca pe o extraterestra. Va vine sa credeti? Fetei ii e rusine ca este mai desteapta decat ei!

Pana la urma nu cred ca e neobisnuit sa ai emotii cand trebuie sa tii un discurs in public. Mie imi tremurau picioarele inainte de examenul oral de la licenta de exemplu… insa la un seminar amarat de facultate unde sunt doar niste studenti dintre care un sfert batuti in cap, o jumate pe care nu-i intereseaza oricum si nici nu te asculta iar inca un sfert care probabil nu stiu mai multe decat tine… Hai sa fim seriosi! Tin minte cand prezentam eu analizele de conflict la seminariile de managementul crizelor ca ma ascultau 3 oameni (si ii pot si numi, pentru erau fix 3) restul citeau ziarul sub/pe banca sau ascultau muzica, barfeau despre ce-au mai facut in weekend, eventual cascau ocazional si se uitau la ceas. Nu mai puteau de atata interes . Si chiar daca ar fi fost atenti? Ce s-ar fi putut intampla: aflau ca ma pricep la analize de conflict si faceau misto de mine ca-s “tocilara” si apoi se bateau pe un loc langa mine la examen, sau aflau ca fac analize de tot rahatul si radeau ca sunt la fel de in plop ca si ei, deci nu trebuiau sa stea langa mine la examen.

Pana la urma timiditatea e o anxietate sociala, care determina o persoana sa aiba un comportament cenzurat in public, in prezeta altor oameni si are la baza teama foarte puternica si persistenta de a fi judecat de alti oameni sau de a te purta intr-un fel nepotrivit, ridicol si in consecinta umilitor in situatiile respective. Gandul ca ai putea fi in centrul atentiei sau ca ai putea atrage privirile tuturor printr-un comportament nepotrivit devine de nesuportat, asa ca ajungi sa-ti cuantifici fiecare miscare sau cuvant care iti iese pe gura. In cazurile extreme, manifestarea anxioasa poate atinge cotele unui atac de panica. E un cerc vicios, pentru ca intr-o astfel de situatie poti sa rosesti, sa iti tremure mainile, sa transpiri, sa ai ameteli si greata si atunci teama se amplifica deoarece ai impresia ca ceilalti vor observa aceste manifestari si vei sfarsi prin a te face de ras. Si exact asta trebuia evitat – a te face de ras.

Eu am fost un copil groaznic, in sensul ca intotdeauna spuneam exact ceea ce gandeam, faceam ceea ce imi traznea prin cap exact in momentul in care doream: daca vroiam sa sar peste cap de pe pian pe pat, aia faceam, sub privirile ingrozite ale parintilor care se temeau sa nu imi rup/sparg ceva, daca vroiam sa trag fata de masa cu tot ce se afla pe ea direct pe jos, treceam la actiune si, mai mult, daca imi venea sa-i zic vecinei ca e proasta facuta gramada, aia-i spuneam… nici nu mai stiau ‘ai mei’ ce sa-mi faca numai sa devin si eu politicoasa si in banca mea ca alti copii. Asa ca au inceput sa-mi tot atraga atentia… nu e frumos aia, nu e bine aia, nu mai fa asa ca e urat, vezi ca jignesti alte persoane, etc. Pana cand m-am trezit prin scoala generala – inceput de liceu, ca ceva nu e in regula cu mine. Nu mai ma comportam normal. Mi-am dat seama ca devenisem timida atunci cand cineva imprumutase un caiet de la mine ca sa copieze tema si nu mi-l mai daduse inapoi iar mie imi era rusine sa i-l cer! Si m-am gandit atunci, “cum sa imi fie rusine sa cer propriul meu caiet cuiva care mai si copiaza tema dupa mine pentru ca i-a fost lene s-o faca?!” Eram indignata si suparata pe mine ca nu am curajul sa iau atitudine. Dar m-am fortat si am facut-o. M-am dus si mi-am recuperat ceea ce-mi apartinea. Era numai un caiet, dar intai un caiei, apoi un job… si uite asa…  Si desi mi-a venit peste mana o perioada, am incercat sa-mi calc pe “rusinea” aia bizara si sa fac ceea ce simt ca vreau sa fac. Pana la urma am revenit la cum eram in copilarie, desi experienta si varsta m-au invatat sa fiu totusi mai diplomata si mai cumpatata.

Aseara am aflat ca exista, se pare, si un alt tip de timiditate, cu toate ca eu personal nu prea m-am confruntat cu el – timiditatea vizavi de relatii – desi probabil ea e fireasca in cazul persoanelor timide in general. Ea se refera la cat de deschis poti fi fata de partenerul din relatie, cat de “autentic” te poti arata celui de langa tine, fara a te cenzura creand scenarii despre cum te va judeca daca faci nu stiu ce lucru. Iti poti da seama daca te afli intr-o situatie de acest gen inca de la primele intalniri. Cei timizi vor fi foarte ezitanti… “sa-l sun eu, oare?” “poate e mai bine sa mai astept…” “daca ii spun asta oare ce va crede despre mine?” “sa fac eu primul pas sau sa-l las pe el”. Asa ca ajung sa adopte o atitudine pasiva, asteapta ca celalalt sa sune, celalalt sa faca primul pas, celalalt sa aleaga cum isi petrec timpul, ce alegeri fac pentru ei, etc. Deci celalalt devine “ei”. Poate fi interpretat ca o lipsa de implicare sau o personalitate slaba pana la urma, insa de fapt e doar teama de a fi judecat.

Desi am citit ca 30% din persoanele timide sunt asa din cauza mostenirii genetice, am vazut chiar pe pielea mea ca factorii educationali si psihologici pot trasforma chiar un om fara predispozitia data de bagajul genetic intr-un om timid. Si din proprie experienta pot sa spun ca a fi timid e ingrozitor, e ca si cum ai avea un pitic enervant in cap care iti inhiba reactiile, comportamentul, capacitatea de comunicare, nu te lasa efectiv sa te manifesti liber dupa bunul plac. Dar cu vointa se poate depasi, zic eu. Trebuie doar sa constientizezi ca nu ai de ce sa te temi. Si ceilalti sunt plini de defecte de tot soiul, mai fac gafe, mai gresesc, e omeneste. Si daca o dai in bara, ce? E sfarsitul lumii? Nici vorba! Poti sa inveti ceva din asta sau sa faci pur si simplu haz de necaz si sa te relaxezi pentru ca nu e nimic in neregula, nici in a fi diferit, nici in a gresi uneori. In plus, cand renunti la oportunitati si la drepturi care ti se cuvin, poti avea mult de pierdut. Nu ceilalti, care oricum sunt mult prea preocupati de ei insisi incat sa le pese de tine, ci TU.