Desi a fost la limita, majoritatea a decis sa-mi fac cont pe twitter . Asa ca am cedat tentatiei. Argumentul care m-a convins, mai degraba decat voturile, a fost urmatorul: nu pot scrie post-uri intregi pe blog despre toate ideile care imi trec prin cap sau ma framanta. Si ca sa nu le tin numai pentru mine, le pot posta pe twitter. Dat fiind faptul ca e totusi o activitate care cere foarte putin timp alocat, am zis ca nu mor daca petrec 5 minute pe zi si acolo. Argumentele contra au cantarit, insa, foarte mult in balanta, motiv pentru care am ezitat atata. Cele mai bune prietene ale mele toate au votat “nu”, iar asta pentru mine conteaza. Le inteleg perfect pozitia, pentru ca de la un timp, mai mult ca oricand, o impartasesc si eu: internetul e o lume falsa si prefer sa raman in cea reala, sa-mi sun prietenii in loc sa-i abordez pe mess, sa ies cu ei in oras in loc sa ducem o discutie virtuala, etc. Nu neg beneficiile tehnologiei, atat timp cat sunt folosite moderat si rational. Dar degeaba ne imbatam cu iluzia comunicarii mai eficiente; nu este mai eficienta, este mai proasta, erodeaza relatiile sau le distruge complet, creand altele artificiale sau superficiale. Insa e mult mai comod asa, motiv pentru care castiga tot mai mult teren si as zice ca e ca un drog – da dependenta. Si, ca orice dependenta, e nociva. Ajungi sa nu mai ai timp pentru tine, pentru pasiunile tale, pentru alti oameni, pentru ca preferi sa stai in fata calculatorului. Si apoi te plangi ca nu progresezi, ca stagnezi, ca nu ai timp pentru evolutie, pentru zecile si sutele de lucruri pe care ai vrea sa le faci. Oare de ce? Cine te opreste?

http://twitter.com/CamiAchim