Eu ma intreb un lucru: ce se intampla cu noi pe masura ce trece timpul? Se presupune ca odata cu ridurile ar trebui sa vina si experienta, ca pe masura ce ni se intampla diferite lucruri invatam ceva din ele si evitam a repeta aceleasi greseli, ca odata ajunsi la o varsta considerabila si incaruntiti sa avem capacitatea de a lumina cu raspunsuri intelepte pe nepotii aflati abia la inceput de drum. Dar cumva lucrurile astea se incapataneaza sa ramana in filmele hollywoodiene si imaginatia celor idealisti. Pur si simplu, in realitate nu se intampla asa…

Cand suntem mici cred ca suntem cei mai receptivi, pentru ca atunci nu cunoastem mai nimic din lumea care ne inconjoara si ne bombardam apropiatii cu intrebari si dileme, iar raspunsurile chiar le luam i considerare, nu le nimicim fara drept de apel. Cel putin pentru un timp. Odata cu adolescenta deja respingem tot ce vine din partea “celor batrani”. Ei devin “inamicul” care ne critica mereu si nu ne intelege, iar noi stim mai bine. De fapt nu stim mai nimic, iar revolta noastra e doar un raspuns la niste critici poate nepotrivit formulate. Dar totusi, timpul trece, realitatea ne loveste in plin, si in repetate randuri. Degeaba incearca cineva sa ne sfatuiasca “de bine”, fiindca le luam in nume de rau (noi stim mai bine, evident). Motiv pentru care nu invatam nimic pana nu ne lovim si vedem ca doare. Si totusi, unii se lovesc tata ziua, ii doare, si tot degeaba. O iau de la capat facand exact aceleasi greseli.

Pentru a invata ceva este nevoie de o lunga serie de revelatii. Acea lumina care se aprinde dintr-o data si ne lumineaza intreaga minte, acel moment in care in sfarsit intelegem – ce nu facem bine, ce ar trebui sa schimbam. Eu am invatat ca revelatiile nu apar decat atunci cand vrem cu adevarat sa intelegem si suntem pregatiti sa le primim. Iar pentru a fi pregatiti, trebuie sa ne deschidem mintea spre intelepciune. Ea nu vine pur si simplu la noi si, dintr-o data, ca prin minune, pricepem totul. Daca ne ridicam un zid de jur imprejur, pe unde sa patrunda lumina? Si ne petrecem ani de zile, unii chiar zeci de ani si altii o intreaga viata, orbecaind in intunericul propriilor noastre ziduri, rugandu-ne sa aprinda odata cineva lumina, fara sa stim ca lumina e aprinsa deja, ea a fost acolo mereu.

Experienta m-a invatat sa nu ma inchid intre zidurile propriilor mele prejudecati si convingeri, sa las macar o fereastra pentru a intampina lumina, pentru ca nu le stiu pe toate, mai am inca destule de invatat si niciodata n-am invatat nimic pana nu am inteles ca lumina nu trece prin zid. Candva, cineva mi-a spus ca noi avem tendinta sa vedem realitatea printr-un filtru pe care-l tinem in fata ochilor, si orice s-ar intampla poarta amprenta acelui filtru. Fapt care ne creeaza niste scenarii nerealiste. M-a pus serios pe ganduri. E ca in fotografie, un warming filter iti va “ingalbeni” toate imaginile, nu le vei putea niciodata vedea asa cum sunt de fapt in realitate pana nu-l demontezi de pe obiectiv. Dar teama ne face sa purtam acel filtru, pentru ca daca l-am da jos intreaga noastra realitate s-ar schimba radical, am vedea totul altfel si oare suntem pregatiti pentru o astfel de schimbare? Dar problema e ca purtandu-l in continuare nu vom vedea niciodata nimic asa cum este de fapt. Vom judeca, si o vom face gresit (iar a judeca in principiu este gresit). Vom gresi in continuare, iar asta ne va alimenta temerile. Pana la urma e un cerc vicios, o roata care se invarte la nesfarsit pana ne ia ameteala.

Din pacate unii oameni doar imbatranesc si trec prin viata inconjurati de acelasi zid si invartindu-se in acelasi cerc obositi, ametiti si inraiti, invinuind soarta cea cruda sau pe alti oameni pentru amaraciunea pricinuita. Cand de fapt vina e doar a lor, pentru ca s-au incapatanat sa-si construiasca ziduri si sa-si blocheze orice raza de lumina. Am intalnit, insa, si oameni intelepti, care atunci cand cautam un sfat mi-l acordau, chiar daca eu nu intelegeam nimic din ceea ce-mi spuneau la vremea respectiva, oameni care au stiut sa se inconjoare de lumina pana la batranete, care in momentele de cadere, chiar daca au pastrat zidul, au scos macar o caramida sau au deschis macar o fereastra si au lasat lumina sa-i calauzeasca. Toata stima si admiratia, avem multe de invatat de la ei.

Update: in caz ca interesa pe cineva, poza am facut-o la Unirii in parculetul de distractii improvizat de Mos Nicolae .